Dumnezeu vrea proceduri?

Dumnezeu vrea proceduri? Dumnezeu vrea formalism excesiv? Trebuie să te închini întâi la icoana din dreapta, apoi la cea din stânga, strămutarea se judecă în camera de consiliu… ba în şedinţă publică, agheasma mare se ia pe nemâncate şi înainte de anafură, conflictul de competenţă se judecă fără citarea părţilor… ba cu citarea părţilor, în biserică femeile stau în spate şi bărbaţii în faţă, regulatorul de competenţă pronunţat de Înalta Curte nu e supus niciunei căi de atac, femeile nu au voie să intre în altar, hotărârea se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Şi apoi intervine o modificare legislativă şi femeile au voie să intre în altar. Ca să dea cu aspiratorul, iar încheierea prin care instanţa respinge cererea de revocare a arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Poate am ceva pe suflet, pe conştiinţă, care nu mă lasă să dorm noaptea şi să stau liniştită ziua. Pentru aceasta doctrina a creat instituţia spovedaniei, bazându-se pe un text de Lege care spunea “Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” şi „câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. Şi atunci dacă eu cu lacrimi în ochi recunosc şi regret în sinea mea ce am făcut şi promit să încerc să nu mai fac niciodată, acest act este nul absolut pentru vicii de formă şi drept urmare nu poate produce niciun fel de efecte. Pentru a da eficacitate manifestării de voinţă trebuie să mergi în faţa funcţionarului competent, care va aplica procedura corespunzătoare.
Dar dacă funcţionarul competent refuză să îndeplinească actul solicitat? În calitate de avocat ai dreptul să-ţi selectezi clienţii şi cauzele, în calitate de judecător nu ai dreptul să refuzi să judeci, dar în calitate de preot ce drepturi ai în această privinţă? Cu siguranţă ai voie să refuzi îndeplinirea unui act pe motive de legalitate (de exemplu nu poţi căsători două persoane de acelaşi sex), dar pe motive de oportunitate (de exemplu dacă tu ştii cu certitudine că ţi se cere să oficiezi o căsătorie din interes, ai voie să refuzi?)?
„Are voie să refuze” răsună vocea de la capătul celălalt al firului, tocmai din dealul Mitropoliei. „Şi nu-i comparaţi pe preoţi cu funcţionarii publici!”. Bine, nu-i mai compar cu funcţionarii publici, îi compar cu medicii („doctori de suflete”). Vine omul în stare critică la spital, treci peste proceduri şi îl bagi direct în sala de operaţie sau stai să-i iei datele, să îl treci în registrele nr. 1, 2, 3 şi 4, să-l întrebi cum a ajuns în halul acela, iar dacă îţi spune că s-a aruncat de la balcon îi spui că pe sinucigaşi nu îi tratăm? Poate omul care vine azi să se spovedească şi tu îl refuzi pentru că există o rânduială ce trebuie respectată, mâine va claca şi se va sinucide. Cine e responsabil pentru asta?Nu vreau să reformez nimic, nu sunt Martin Luther 2. Vreau doar să spun că eu cred că Dumnezeu nu vrea proceduri, vrea oameni, nu vrea forme, vrea fond şi dacă tot m-am pierdut iar în termeni juridici, mai cred că Biblia este „un instrument viu”, iar regulile impuse acolo trebuie interpretate dinamic, în concordanţă cu evoluţia societăţii pentru că nu sunt reguli de lemn şi nu privesc omul abstract, ci omul zilelor noastre şi pentru ca el să le respecte trebuie adaptate timpurilor lui, altfel cad în desuetudine. Dar poate că şi Dumnezeu s-a plictisit de toţi oamenii ăştia ca mine care îşi dau cu părerea despre ce vrea El.

Astăzi sunt supărată pe statul român

De-a lungul copilăriei mele care constat că e pe cale să se sfârşească, am nutrit o simpatie inexplicabilă pentru statul român (mai puţin atunci când aveam vreo 5-6 ani şi mă întrebam cine are voie să producă bani? Statul. Păi atunci de ce nu face mai mulţi, ca să aibă toată lumea şi să nu mai existe oameni săraci? Se pare că statul m-a ascultat, a produs bani în neştire şi a generat o ditamai inflaţia de care tragem şi azi, şi mâine şi poimâine, până la sfârşitul zilelor noastre şi ale copiilor copiilor noştri. Ce-nseamnă să asculţi de un copil de 5 ani!) care, cu braţele lui mari şi iubitoare are grijă de noi toţi. Şi această simpatie era dublată de un la fel de inexplicabil sentiment de patriotism (care n-a murit, dar nici bine nu-i este), fapt ce dădea naştere unei mici înverşunări ale mele în apărarea sfintelor instituţii ale statului românesc.
Astăzi însă simt că m-am maturizat: plătesc taxe şi impozite, impozite şi taxe, dări, biruri şi tributuri şi urăsc de moarte instituţiile şi autorităţile publice cu birocraţia lor diabolică, voracitatea de neoprit şi lipsa drumurilor asfaltate. Ce să mai, sunt un om mare! Astăzi ştiu că braţele statului nu sunt lungi ca să ne cuprindă pe toţi, ci ca să ajungă în buzunarele tuturor contribuabililor, să ia de acolo ultimii leuţi şi să-i îndese în gentuţele Louis Vuitton şi maşinuţele cu 4 cerculeţe ale înalţilor şi prea măriţilor demnitari, care cu truda frunţii lor ne reprezintă interesele prin Hawaii, Coasta de Azur şi pe unde se mai duc ei în interes de serviciu. Astăzi sunt supărată pe statul român, acest haiduc pe dos al zilelor noastre, care ia de la săraci şi dă la bogaţi, că şi ei sunt oameni şi să aibă şi ei săracii cu ce să scoată capul în lume. Astăzi vreau să reziliez contractul social cu statul român pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor sale faţă de mine, muritorul de rând care mă scormonesc în buzunare după ultimul leuţ ca să plătesc birurile.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor…

Milk

De obicei când te uiţi la un film sau citeşti o carte, te laşi manipulat de scenarist/autor în a simpatiza cu un personaj sau altul. Cu privire la acest film, pentru prima dată a fost altfel, aproape că am ţinut cu Anita Bryant, militanta înverşunată împotriva homosexualităţii. Şi asta nu pentru că aş avea eu ceva contra lor, ci pentru că în acest film (şi poate în general, dar nu ştiu asta) au fost mult prea evidenţi, au ţinut să se afişeze, să facă frondă cu înclinaţiile lor sexuale. Poate este explicabilă într-un fel această atitudine, în sensul că i-a obosit clandestinitatea şi faptul că au fost forţaţi să se ascundă, să se nege pe sine pentru a nu se expune oprobriului public, iar deodată au explodat, au simţit nevoia să-şi strige în gura mare sentimentele cu scopul de a câştiga teren în faţa unei societăţi conservatoare care îi sufoca. E greu să fii minoritar, e drept, dar fiind o chestiune de natură sexuală, mi se pare că ţine de intimitate şi trebuie să o păstrezi acolo dacă te respecţi pe tine şi dacă vrei ca şi alţii să-ţi respecte viaţa privată. Nu să te ascunzi, nu să te negi, doar să nu te afişezi ostentativ cum mi se pare că au făcut cei din film şi cum fac şi în realitate cu mascaradele de la paradele gay. Adică, ok, eşti homosexual, nicio problemă, dar altceva nu poţi să promovezi, decât sexualitate (şi aia inversă), depravare, promiscuitate? Mi se pare că şi Milk (de altfel serios, omul candidează la alegerile locale) dă o conotaţie sexuală în relaţiile cu orice bărbat (e ca şi când un heterosexual nu ar putea să aibă o conversaţie cu o persoană de sex opus fără să-i facă ochi dulci, ceea ce ar duce la o segregare a societăţii. Poate de asta sunt bărbaţii cei mai înverşunaţi împotriva homosexualilor, şi anume pentru că se simt ameninţaţi în relaţiile directe cu ei, îşi simt spatele… descoperit, în timp ce femeile dau dovadă de mai multă toleranţă pentru că nu se simt în pericol), plus de asta îşi deschid un magazin şi se sărută pasional chiar la intrare. Dacă luăm o carte de bune maniere cred că o să găsim acolo faptul că e nepoliticos să te săruţi în public şi, dincolo de politeţuri, e până la urmă o chestie ce ţine de intimitate, nu o afişezi cu ostentaţie, să-i scârbeşti pe cei din jur sau… să le faci poftă, cine ştie. Bottom line, într-un magazin la intrarea căruia două persoane (homo sau heterosexuale) mai au puţin şi fac sex, nu intră atât de mulţi oameni cât într-un magazin în faţa căruia nu se întâmplă asta.
Dar cel mai tare şi mai tare m-a deranjat atitudinea lor faţă de femeia care vine să-i ajute în campanie, care e şi ea lesbiană, deci de-a lor. Chiar atâta aversiune să le fi stârnit femeile?? Şi chiar şi aşa, mi se pare cel puţin nepotrivit să te plângi de discriminare şi de lipsa drepturilor faţă de restul societăţii şi să aplici acelaşi tratament în interiorul comunităţii tale. E demagogie!
One more thing şi plec acasă: cred că am mai spus că eu sunt o persoană tolerantă. Îmi menţin afirmaţia, dar cu privire la homosexualitate aş avea ceva amendamente. Se tot militează la nivel înalt pentru dreptul oamenilor de a-şi alinia sexualitatea somatică la cea psihologică (adică operaţie de schimbare de sex), dar eu mă întreb, n-ar fi mai simplu să procedăm taman invers, adică s-o punem în acord pe cea psihologică cu cea somatică? Probabil că vorbesc în necunoştinţă de cauză şi habar nu am prin ce trec bieţii homosexuali, care sunt de fapt bărbaţi/femei prinşi în trupuri de femei/bărbaţi şi singura scăpare este să-şi schimbe aceste corpuri mincinoase, dar părerea mea rămâne că homosexualitatea nu este o eroare a naturii, ci fix o problemă socială. Problema e a la tete, pas la-bas!
P.S. Băieţi, staţi liniştiţi în ce priveşte a doua imagine (de mai sus)! Nu cred că lungimea unui deget poate schimba faptul că vă plac sânii mari şi pielea fină. Ceea ce am citit eu cu ceva vreme în urmă este că un inelar mai lung denotă o mai mare agresivitate, dar mi se pare barbar să pui semnul egalităţii între agresivitate şi masculinitate. Cu siguranţă sunt alte trăsături care vă definesc mult mai bine!

Articolul 100 – articol aniversar

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu un articol aniversar (apreciez că am ales să nu). Articolul cu numărul 100, articol de tranziţie, cu cicluri care se încheie şi sunt inevitabil înlocuite de altele, cu pasiuni vechi care se sting mocnit şi cu altele care nasc nebănuit, cu nostalgii inutile stigmatizate public, cu cea mai indisciplinată sesiune ever, cu mine care nu ştiu de unde vin, încotro o apuc şi ce vreau de la viaţă, cu volumul de poezii ascuns sub tratatul de procedură civilă, cu Bucureştiul văzut de la etajul 8 într-o noapte de aproape vară plină de miros de vacanţă care nu mai vine o dată şi nu va mai veni niciodată, cu vise măreţe şi dezamăgiri pe măsură, peste toate planând veşnica mea indecizie congenitală, cu speranţe aproape absurde uneori (vreau, nu vreau, cred ca after all sunt incurabil optimistă) aşa e articolul meu aniversar cu numărul 100.

La final

În fiecare zi te trezeşti în acelaşi pat, iei acelaşi autobuz, treci pe lângă aceleaşi blocuri şi te opreşti la aceeaşi clădire. Le ştii pe de rost pe toate, sunt o rutină enervantă de care abia aştepţi să treci, iar până atunci nu ştii cum să o fentezi vorbind la telefon în autobuz tot drumul, citind o carte pe sub bancă la curs, oprind ceasul când sună de dimineaţă: „Azi n-am chef să mă duc la facultate!”. Şi deodată, într-o săptămână ca oricare alta, cineva se trezeşte să spună „Băi, astăzi a fost ultimul curs de PIDO!” şi atunci îţi dai seama că ai intrat pe ultima sută de metri, iar rutina aia bătătorită de 4 ani parcă nu-ţi mai ajunge, parcă nu te mai saturi de ea. Clădirea aia e tot acolo şi va fi mereu, but you are running out of time, tu eşti acela care va pleca, acela care nu va mai fi parte din tot. Şi ţi-e dor deja de ceea ce încă mai ai şi abia acum începi să înţelegi că rutina aia era viaţa ta, o viaţă care se apropie de finiş pentru a începe o altă cursă. Şi lacrimile astea nu încetează să curgă.
Şi oamenii. Cum să explici de ce te înţelegi mai bine cu X sau de ce Z nu te suportă? Când ai intrat prima dată în amfiteatru erau doar nişte feţe. Acum au nume şi numere de telefon şi ID-uri de mess şi zile de naştere şi amintiri cu tine. Şi sunt prietenii tăi. Unii. De ce nu sunt toţi? Tu ai vrea să fie toţi, ţie îţi sunt toţi dragi, că sunt colegii tăi, dar vezi, undeva ai greşit pentru că unii te plac, alţii nu, unii te salută, alţii te ignoră şi cu toate astea ai vrea să-i strângi pe toţi în braţe pentru că nu-i vei mai vedea în fiecare zi ca până acum. Poate nu-i vei mai vedea deloc. 4 ani ai strigat nepăsător „Ne vedem mâine!” grăbit să nu pierzi autobuzul pentru că ştiai că-i vei vedea şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine şi în fiecare zi, dar azi ce le vei spune?

Vrei să-ţi fii ţie suficient? Prea târziu pentru că totul e o parte din tine, trebuie să rupi din tine ca să pleci, iar să mai rămâi, nu poţi. Şi ce dacă unul nu-ţi răspunde la salut, şi ce dacă un prof ţi-a uitat numele, şi ce dacă te-ai înroşit în faţa întregului amfiteatru, şi ce dacă lui îi place de ea şi nu de tine, şi ce dacă ai alunecat pe scările din faţa facultăţii în ziua aia ploioasă, şi ce dacă ai picat la examenul ăla, şi ce dacă ea nu a ieşit la un suc cu tine? Acum totul e parte din tine şi nu vrei să laşi nimic în urmă, nu vrei să pleci. Dar timpul trece şi mâine cineva îţi va spune că e ultimul seminar de procedură civilă şi tu o să râzi, iar în suflet o să plângi. Încotro alergi şi pe cine mai poţi conta?

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? – Mario Vargas Llosa

Mi-era dor de stilul firesc, natural al lui Llosa. Eu sunt un cititor prietenos, îmi „ecranizez” chiar şi cele mai insipide scene, dar cărţile lui Llosa nu necesită nici cel mai mic efort în acest sens întrucât par a fi fost scrise în imagini, nu în cuvinte, se transpun singure în imagini.
Această carte a fost scrisă în 1986 şi am primit-o la premiu în clasa a IV-a, adică în 1996, când probabil că nu costa prea mult (pe vremea aia ne dădeau la premiu cele mai ieftine cărţi pe care le găseau, dar cel puţin ni le dădeau, nu veneam cu ele de acasă. Acum probabil că trebuie să dai bani şi ca să-ţi tipărească diploma) şi am descoperit-o abia acum.
Înainte să o încep, am făcut greşeala să citesc o mică prezentare a cărţii pe site-ul unei edituri care o vinde acum 40 lei noi, unde se spunea că povestea se desfăşoară în jurul anchetei morţii lui Palomino Molero şi al obsesiei amoroase a locotenentului Silva pentru nevasta dolofană a unui pescar, ambele rămânând în coadă de peşte (apropo de pescar), drept pentru care am citit cartea cu teama că nu voi afla cine l-a ucis pe bietul băiat (adică puteam trăi cu eşecul erotico-sentimental al locotenentului, dar să nu se dezlege misterul crimei, asta mi se părea peste poate).
Din fericire misterul s-a dezlegat, oarecum (tot nu sunt convinsă dacă fata colonelului suferea de o boală psihică sau tatăl său o abuza sexual), dar cea mai interesantă şi amuzantă parte mi se pare atitudinea opiniei publice, care, de când e descoperită crima şi chiar şi după ce este elucidată, nu încetează să se căineze că totul va fi muşamalizat de către „bibanii cei mari”, că „asasinii îs ştabi şi peştii ăi mari îi înghit pe îi mici”, că de fapt bietul colonel e doar o victimă colaterală (eu mă întreb, colonelul nu era şi el unul dintre ştabi? A căzut un cap mare, ce mai vreţi?!), că în spatele afacerii se află contrabanda, spionajul sau chiar mâna Ecuadorului şi toate astea condimentate cu picanterii sexuale (că pe fată înainte să o omoare sigur au şi violat-o. În grup. Ori că totul ar avea nişte „dedesubturi scabroase, chestii între poponari”). Ce să mai, oamenii vor acţiune, afaceri dubioase şi în plus le place la nebunie să se victimizeze.Nu pot să nu apreciez, însă, ce anchetator bun s-a dovedit a fi locotenentul Silva (păcat că nu s-a dovedit la fel de iscusit şi în confruntarea cu dolofana lui multrâvnită) precum şi faptul că, la fel ca şi povestea lui Pantaleon, totul s-a terminat cu detaşarea celor doi care au rezolvat misterul crimei (şi care se aşteptau la o promovare) undeva departe de căldură şi de civilizaţie, să le fie învăţătură de minte altădată când vor mai fi curioşi.

Povestea târfelor mele triste – G. G. Marquez

Cât de fericit poate să fie un bărbat care a avut peste 500 de femei (de când a început să le ţină socoteala şi până când a obosit să o mai facă), dar care nu a iubit niciodată? Povestea, de fapt, nu este a târfelor, ci a tristeţii lui de care nu şi-a dat seama până la împlinirea vârstei de 90 de ani, când toată iubirea neconsumată în mii de acte sexuale la întâmplare s-a adunat într-o dragoste fără sex (nu pentru că nu mai putea, causticilor care v-aţi gândit la asta, ci pentru că pur şi simplu a înţeles plăcerea unei astfel de iubiri).
Nevoia de a-şi revărsa iubirea asupra unei femei s-a acumulat de-a lungul anilor până când a devenit atât de apăsătoare încât a confundat-o cu apropierea morţii. Şi instinctul de supravieţuire l-a ajutat s-o inventeze pe Delgadina, să sculpteze un suflet de femeie în trupul feciorelnic al prostituatei care voia să i se vândă pentru 3 pesos.
Şi acea noapte a însemnat pentru el începutul unei noi vieţi la 90 de ani, a unei noi lumi în care ea era mai reală atunci când el o visa umblând prin casă sau pregătind micul dejun decât atunci când dormea goală, în carne şi oase, asudând sub atingerea lui în patul de la bordel.
Cadoul sarcastic al colegilor de redacţie (cum să-i dăruieşti unui om care împlineşte 90 de ani un motan bătrân?!) funcţionează ca un barometru al stărilor lui: iubeşte singurătatea, îşi face propriile reguli, pare să moară, apoi se arată vesel şi plin de viaţă, pentru ca mai târziu să fugă, refugiindu-se în curtea bordelului încuiat pentru vizitatori.Şi mai e cineva în casă. E credincioasa Damiana, servitoarea îndrăgostită în secret de stăpânul său, care se lasă pătrunsă în mod necuviincios, în tăcere, nemişcată şi umilită. În convenţionalitatea mea exagerată am crezut pentru o clipă că ea va fi cadoul pe care şi l-a dorit şi pe care-l va primi pentru a 90-a aniversare, că ea va fi fecioara care-i va arăta că iubirea a fost chiar sub nasul lui în tot acest timp. Dar el îşi dorea o adolescentă fecioară…

Regele Carol I al Romaniei - Paul Lindenberg

Cred că întotdeauna am fost uşor antiregalistă sau mai bine zis antidinastică şi nu m-am ferit să-mi afişez convingerile. Dacă stau bine să analizez, totuşi, niciodată nu am spus nimic rău despre Carol I sau despre Ferdinand (în afară de faptul că mi s-a părut cel puţin ciudat ca primul să fie ales în cei dintâi 10 mari români – adică noi, românii, nu am avut nici măcar 10 oameni suficient de mari şi a fost nevoie să importăm din Germania?).

Nu ştiu dacă mi-am schimbat neaparat convingerile, dar cu siguranţă că de acum, după ce am citit cartea lui Paul Lindenberg, Carol I nu va înceta să reprezinte pentru mine un om extraordinar şi nu mai puţin un român adevărat.
Nu-mi dau seama dacă noi, românii, suntem foarte prost organizatori, administratori în general sau foarte nepricepuţi în a ne alege conducătorii, pentru că debandada asta numită democraţie care există azi în România a existat mai tot timpul, chiar dacă uneori nu s-a numit astfel. Principiul general care a guvernat straturile conducătoare a fost de inspiraţie franceză: „După mine potopul!”, mecanismul de aplicare a cunoscut consecvenţa şi precizia germană, iar rezultatul a fost unul românesc – sărăcie lucie pentru omul de rând. Cam asta a găsit Carol în 1866 când a venit în România. Poate că într-adevăr, oferta românilor a fost o şansă pentru el de a domni, căci în Prusia/Germania nu ar fi avut nicio şansă la tron, dar în niciun caz nu se poate spune că i s-a oferit pe tavă un os de ros. Dimpotrivă! Mulţi oameni în locul lui şi-ar fi luat picioarele la spinare şi ar fi plecat (chiar şi tatăl lui l-a încurajat să facă asta), oricât de puşi pe fapte mari ar fi fost, când ar fi văzut că n-ai cu cine, dom`le, n-ai cu cine: ţara înglodată de datorii, vistieriile goale în urma pestei fanariote, demnitarii obişnuiţi să confunde bugetul ţării cu fondul propriu de cheltuieli, armata la pământ, opoziţia cu gura mare, iar marile puteri ale Europei cu ciomagul în mână. Guvernează dacă poţi!
Carol n-a venit cu fiţe de occident: a stat într-o casă modestă, a renunţat la jumătate din personalul afectat lui, ba a şi plătit salariile armatei din propriile venituri (primite de la statul român, dar erau ale lui, putea să facă orice altceva cu ele, iar el a ales să susţină armata, deşi nu era de datoria lui!), iar mai târziu a refuzat coroana din aur în favoarea uneia făcută din oţelul tunurilor turceşti capturate în Războiul de independenţă. Şi din haosul pe care l-a găsit, a reuşit să încropească o ţară independentă şi funcţională. Într-adevăr, poate n-ar fi reuşit să facă asta fără oameni precum Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu şi alţii, dar nici ei nu ar fi reuşit fără el.
Cartea e prea înţesată de istorie ca să fie un roman şi romanţată peste măsură pentru a nu fi, însă fără doar şi poate este extrem de subiectivă. Nici nu avea cum să nu fie, având în vedere că autorul i-a fost foarte apropiat lui Carol I. Dar dincolo de evocarea părtinitoare, faptele vorbesc de la sine.
Într-un singur episod, ultimul de altfel din viaţa lui, Carol I a arătat că este totuşi german (sau poate doar om de cuvânt) şi anume atunci când s-a pus problema intrării în război a României de partea Antantei. Carol I a refuzat, motivând că încheiase un acord secret cu Tripla Alianţă şi a cerut ca România să lupte de partea Imperiului German (cine n-ar fi făcut-o în locul lui?). Şi situaţia a fost tranşată surprinzător: Deus ex machina şi Carol moare fără să-şi fi călcat cuvântul dat, fără să-şi fi trădat ţara (niciuna dintre ele). Probabil că oamenii mari reuşesc să moară atunci când vor.
Nu ştiu câţi ar fi ales ţara adoptivă în detrimentul ţării natale, nu ştiu câţi ar fi ales România în defavoarea Germaniei, dar Ferdinand a făcut-o. Şi cât de cumplit trebuie să fi fost când Puterile Centrale au invadat România (şi opţiunea sa, pentru care îşi călcase pe inimă doar pentru că aşa au dorit românii, părea să fi fost un dezastru), când ştia că luptă împotriva celor care l-au crescut, când familia sa l-a renegat! El este regele României Mari!Aceşti doi oameni au făcut multe pentru România, deci cum aş putea eu să fiu antiregalistă? But then again, a fost Carol II care-mi confirmă convingerile antidinastice: chiar nu pot să cred că alegerea pe criteriul de primogenitură funcţionează cum trebuie! Nu poţi să fii rege doar pentru că aşa te-ai născut, dincolo de orice calităţi sau defecte, dincolo de toate tâmpeniile pe care le faci şi fără să şi demonstrezi că meriţi. Nu mi se pare corect, atâta tot!

Caligraful lui Voltaire – Pablo de Santis

Foarte drăguţă această carte în care acţiunea se petrece înspre sfârşitul vieţii lui Voltaire şi care alătură complicate maşinării, care pot trece uşor drept oameni, şi caligrafi migăloşi care nici nu vor să audă de tipare.
Caligrafie – arta de a scrie frumos. De a scrie frumos mai înainte de a scrie bine, de a pune forma înaintea şi peste conţinut. Călugării caligrafi care scriau Biblia nu aveau voie să facă nicio greşeală, niciun tremur al mâinii nu trebuia să perturbe literele sfinte, altfel pagina trebuia refăcută de la primul rând, iarăşi şi iarăşi până când era perfect, până când omul devenea maşinărie. Şi poate tocmai dorinţa de perfecţiune a caligrafilor le-a adus moartea încet, dar sigur, o dată cu primul tipar care a înlocuit rând pe rând toţi scribii, lăsând în urmă o meserie care nu mai există şi post mortem a fost glorificată şi transformată în artă (pentru că în vremea de apogeu a caligrafiei, aceştia erau fie călugări, fie slujbaşi, nicidecum artişti ori oameni de seamă).
Şi ce te faci când meseria ta nu mai are preţ, când societatea îţi dă cu piciorul pentru că nu mai e nevoie de tine? Încep să cred tot mai mult că inadaptaţii (pentru că nu pot sau pentru că nu vor) în cele din urmă vor fi împinşi către margine ca un mărăcine, ca un corp străin pe care pielea îl scoate la suprafaţă. Ştiaţi că fontul Baskerville, care seamănă cu scrisul de mână, a fost creat pentru tipar de către John Baskervill, care înainte fusese caligraf şi nu a vrut să arunce cu totul vechiul meşteşug?
În timp ce citeam cartea am văzut un documentar despre Biblia diavolului, care de fapt nu e a diavolului, doar că pe undeva pe la mijlocul cărţii are o ilustraţie cu diavolul alături de cetatea Ierusalimului, simbolizând dualitatea bine-rău, liberul arbitru etc. (pe principiul ce a vrut să spună autorul). E o carte impresionantă, de dimensiuni foarte mari (are în jur de 300 de pagini şi 75 de kg) despre care, în urma unor complexe analize grafoscopice, s-a stabilit că a fost scrisă de un singur om, călugărul Hermann inclusus. Legenda spune că ar fi fost vorba despre un călugăr condamnat pentru o faptă reprobabilă, dar în documentar au înclinat spre ideea că de fapt „inclusus” înseamnă ascuns, retras, iar călugărul şi-a autoimpus izolarea în chilia sa până la sfârşitul vieţii, timp în care a scris şi ilustrat această carte (aproximativ 20-30 de ani).
P.S. Caut şi eu o ceasornicărie. Mai există vreun ceasornicar prin Bucureşti, a supravieţuit modernităţii într-un colţ de dugheană?

Hurmuz Aznavorian – Excelenţa legii

Aş vrea să spun „nasc şi-n România oameni”, dar Hurmuz Aznavorian nu s-a născut în România, nu s-a născut din părinţi români, însă a fost român şi a simţit româneşte cum puţini oameni sunt în stare.
A fost un avocat foarte bun. Dar avocaţi foarte buni s-au mai găsit, se găsesc încă şi astăzi şi sunt convinsă că şi viitorul va aduce încă mulţi avocaţi foarte buni. A avut o pregătire juridică notabilă, dublată de talent oratoric şi de o inteligenţă ascuţită. A tranşat probleme juridice în articole bine fundamentate – cu unele sunt de acord, cu altele nu, fiecare are dreptul la o opinie şi poate asta dă frumuseţe dreptului.
Ceea ce mi se pare, însă, remarcabil este că Hurmuz Aznavorian a ştiut să fie OM, în cel mai înalt sens al acestui cuvânt. Sunt mulţi avocaţi ce câştigă procese grele, dar câţi o fac fără bani, doar din profundă convingere în dreptatea celui pe care îl apără? Sunt mulţi oameni care critică legile „strâmbe”, dar câţi au curajul să le critice în faţa unui regim autoritar, doar pentru a proteja principiile fundamentale ale dreptului? Sunt mulţi politicieni care ajung în Parlament, dar câţi îşi păstrează corectitudinea şi verticalitatea? Sunt mulţi români care-şi declamă iubirea de ţară, dar câţi s-ar înrola de bunăvoie ca să lupte pentru România? Hurmuz Aznavorian a făcut toate astea şi încă multe peste.
Mă macină un gând care mi-a încolţit când am citit „Adam şi Eva” a lui Rebreanu. Într-unul dintre avataruri, El este un înflăcărat susţinător al valorilor democratice în plină monarhie absolutistă, punându-şi astfel în pericol viaţa, şi are o discuţie contradictorie pe această temă cu un preot, perfect integrat în forma de guvernământ existentă în acel moment. Are loc Revoluţia franceză, care proclamă sus şi tare valori pe care El le-a susţinut şi apărat toată viaţa, iar dezordinea creată îl poartă către un eşafod pe care urma să fie executată Ea. El o recunoaşte dintr-un trecut de dincolo de vremuri şi-i sare în apărare, astfel încât revoluţionarii răzbunători îi execută pe amândoi. Înainte să moară, însă, îl recunoaşte printre fervenţii susţinători ai lozincii „Liberte, egalite, fraternite, ou la mort”, deci printre călăii săi, pe preotul ce-l slujise cu atâta devotament şi convingere (oare?) pe rege.
Morala: oamenii adevăraţi ajung să moară pentru o idee, pentru un ideal, în timp ce oportuniştii huzuresc graţie făţărniciei. De aceea Hurmuz Aznavorian a fost trimis la canal şi a murit în închisoare, necunoscându-i-se mormântul, în timp oameni de nimic, oameni care se întorc după cum bate vântul, uitând de principii şi de verticalitate au ocupat, ocupă şi vor ocupa funcţii dintre cele mai înalte, sfidând cu averi nemăsurate acest popor nefericit.Pledoaria lui împotriva excluderii abuzive din Barou aproape m-a făcut să-i strig nevinovăţia, dar în faţa cui? Se lupta cu morile de vânt şi toată dreptatea din lume, toate argumentele posibile erau neputincioase în faţa unui sistem al oportuniştilor care şi-ar fi vândut şi mama pentru „un loc în faţă”.

Despre pomeni si parastase

Un profesor universitar organizează un examen. Unii spun că subiectele sunt foarte grele (studenţii), alţii spun că sunt foarte uşoare (profesorul şi alte somităţi în domeniu), eu nu mă pot pronunţa, dar cert este că rezultatul a fost că aproximativ 70-80% dintre studenţi au picat examenul. Pe principiul „N-ai restanţă, n-ai prestanţă!”, ce mare tragedie?! Parcă ar fi primii restanţieri din lume? Eh, aşa ar sta lucrurile în mod normal, dar în cazul de faţă studenţii noştri sunt anul IV şi mai au fix câteva săptămâni până la licenţă şi o singură a doua şansă – sesiunea de restanţe. Evident că toate festivităţile de absolvire au stat sub sabia lui Damocles, evident că toate chifteluţele mâncate la petrecerea de absolvire le-au stat în gât (asta e vina celor care au organizat cele două evenimente de absolvire înainte ca studenţii să absolve!), evident că numai la învăţat pentru licenţă nu le stătea gândul bieţilor studenţi, care nu ştiau dacă o să apuce să dea examenul la timp sau nu, evident că profesorul nu avea nicio vină că ei nu s-au pregătit corespunzător şi evident că ei nu aveau nicio vină că profesorul a dat nişte subiecte imposibile. În mijlocul tuturor acestor evidenţe se naşte un miniscandal soldat cu faptul că decanul şi alte persoane cu greutate îl „sfătuiesc” pe domnul profesor să remedieze această situaţie şi să reabilitez un întreg an de studenţi eminenţi (n-or fi fost ei chiar toţi eminenţi, dar având în vedere că vorbim de un procent de 80% dintre studenţii care au ajuns în anul IV la o facultate cu oarecare pretenţii, justificate sau nu, prezum eu, de la mine putere, că nu erau nici nişte imbecili, deci că subiectele au fost totuşi destul de delicate). Şi iarăşi e evident că profesorului nu i-a picat bine: probabil a fost indignat de „recomandările” primite, probabil s-a simţit umilit de ingerinţele altora în treaba lui, poate s-a văzut neputincios în a face faţă solicitărilor sau poate i s-a făcut milă de bieţii restanţieri, cert este că în restanţe s-au dat subiecte deja „circulate” printre studenţi şi problema s-a rezolvat pentru anul respectiv.
„Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta” bietul student, domnul profesor a venit cu o inovaţie pentru următoarea generaţie: prezenţa 100% la curs oferă dreptul de a nu mai veni la examen şi de a primi un sfânt 5 cu ocazia trecerii în catalog a notelor obţinute în restanţă. Cu alte cuvinte chifteluţele se vor mânca tot în calitate de ne-absolvenţi, dar cel puţin cu certitudinea că micul 5 nu va întârzia să apară în catalog şi să salveze poporul muncitor.
Milă sau răzbunare din partea profesorului? Adică gestul este făcut din dorinţa de a-i ajuta pe studenţi sau simţindu-se umilit de faptul că nu a putut să-şi ţină examenul după bunul plac, profesorul a decis să-i umilească şi el pe studenţi, cu acordul lor, bineînţeles, şi să vadă până unde merge pomanageala la respectabila facultate? Părerile au fost împărţite şi, pe lângă amfiteatrele umplute peste noapte, n-au întârziat să apară şi proteste vehemente („că cum, că ce-nseamnă asta, dom’le, cine ne crede profesorul ăsta pe noi?”).

Eu, în calitate de penitus extranei ce nu sunt, stau şi mă întreb: dar dacă în loc de 5, profesorul le promitea nota 10, mai comenta cineva că asta-i umilinţă? Părerea mea e că tot pomană se chema, doar că atunci nu ezita nici unul să accepte oferta şi nu mai răsărea nicio voce care să protesteze faţă de un asemenea tratament umilitor. Şi atunci, ce anume face diferenţa între pomană şi o ofertă de nerefuzat?! 5 puncte la notă (deşi cred că nici la 8 n-ar fi comentat vreunul). Deci, ce anume vă umileşte, dragi studenţi: că cineva se oferă să vă miluiască pentru actul de prezenţă cu o notă de trecere sau că prezenţa voastră pasivă la curs e estimată doar la nota 5?

Horoscop

Hai să vedem ce e la televizor sâmbătă după-amiaza la ora 16! Pe B1 Urania (cea cu astrologia) tocmai terminase cu Leul şi-mi zic „Să văd ce-mi urseşte mie dacă tot am nimerit chiar la fix!”. Întrebarea este, predicţiile ei sunt pe următorii 10 ani sau pentru o singură săptămână?? Pentru că dacă tot ce a spus ea se împlineşte săptămâna care vine, atunci trebuie să-mi pun straiele de sărbătoare, căci tocmai ce va să vină săptămâna cea mai plină, cea mai fructuoasă şi cea mai spectaculoasă a vieţii mele, după cum urmează: o să mă despart sau o să mă căsătoresc; o să închei un contract sau o să desfiinţez un contract, în fine ideea e că elementele de sfârşit şi cele de început se înghesuie în aceste 7 zile; apoi o să fiu promovată, toată lumea o să se dea la o parte şi dintr-un biet funcţionăraş o să ajung mare şef, o să plec de acasă executant şi o să mă întorc director printr-o spectaculoasă turnură de situaţie; o să am probleme cu copiii (care copii? ai cui?) şi în dragoste (parcă spunea că mă căsătoresc?!); apoi o să pun capăt problemelor cu banii (asta-mi place cel mai mult) renunţând la ceva, la o parte ce ţine de trecut; şi peste toate acestea planează un soi de acalmie, o stare de binişor, de călduţ, de confortabil sau de nu prea rău, merge şi-aşa, de nici prea-prea, nici foarte-foarte (parcă tocmai fusesem promovată: unde-i şampania, unde-s artificiile??).

Aşadar dacă vi se pare că vă confruntaţi cu un deficit de trăire personală, că în viaţa voastră nu se întâmplă nimic, ascultaţi-o pe Urania şi nici nu o să se întâmple nimic, dar cel puţin aşa o să vi se pară!

Justine - Marchizul de Sade

Ioana tocmai a scris o foarte frumoasă recenzie a acestei carţi pe care eu am citit-o acum 3 ani şi ceva, fapt ce m-a determinat să caut in "ladă" şi să scot de la naftalină ce am scris atunci despre cartea cu pricina. O redau în integralitate şi fără nicio modificare (deşi recunosc că mă mănâncă mâna s-o retuşez pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, dar nu mi s-ar părea corect să o fac).

21 iulie 2005
Aţi auzit de marchizul de Sade? Ce aţi auzit despre el? Că a fost internat de soţia sa într-un ospiciu ca să nu o facă de ruşine, iar acolo continua să scrie operele lui pline de scene lubrice, de depravare, de anomalii sexuale şi detracări psihice, fresce ale unei societăţi lipsite de moravuri? De la numele lui provine cuvântul sadism. Eu ştiam despre el că fusese închis pentru aceste cărţi (nu dus la ospiciu), iar în închisoare continua să scrie până i s-au luat toate mijloacele şi apoi a început să-şi scrie operele pe pereţi cu propriile excremente.
Toate acestea m-au făcut să devin interesată de persoana şi operele sale. Aşa ca am văzut filmul – biografie (care nu mă îndoiesc că e plin de lucruri false, licenţe artistice, ce-i drept, dar care îmi denaturează mie imaginea despre realitatea obiectivă pe care nu am din ce altă parte să o cunosc), iar cu prima ocazie am citit şi o carte a lui, Justine. Filmul mi-a ilustrat un personaj de viţă nobilă, un apostat, un pesimist convins care vedea în toţi şi în toate intenţii rele şi perversiuni, un fel de Freud degenerat care îşi scria cărţile într-un ospiciu unde fusese dosit de propria soţie, femeie la fel de interesată, perversă şi abjectă ca personajele sale. Lumea era foarte interesată de cărţile lui, toţi le citeau, dar nimeni nu recunoştea că o face. Scenele picante au isterizat Biserica şi autorităţile, care făceau tot posibilul să îl oprească, dar nu puteau să-i închidă oricum gura, fiind de viţă nobilă (marchiz, apoi conte). Luându-i-se hârtia şi creionul, a început să scrie cu sânge pe cearşafuri, folosind un os de pui, apoi cu excremente pe pereţi, într-o dovadă de apostazie şi revoltă impresionantă.
Citindu-i cartea am văzut în el un conte de Bressac purificat prin artă. Mi se părea, până să ajung la final, că el este chinuit de aceleaşi patimi ca şi personajele sale, dar reuşeşte să se salveze prin catharsis. Astfel se justifică nevoia lui exacerbată de a scrie pe orice şi cu orice mijloace, ca şi când patimile bolnăvicioase îi apăsau sufletul într-atât încât dacă nu le elibera prin scris, ar fi devenit un monstru la fel ca eroii cărţilor lui. Ca şi în film, cartea are în centru o fecioară virtuoasă, această caracteristică fiind dusă la extrem. Dacă în film fata e o lucrătoare la ospiciu care citeşte cu nesaţ cărţile lui de Sade, ba chiar le mijloceşte publicarea, Justine e întruchiparea virtuţii şi pioşeniei. Viaţa ei e un şir lung de fapte bune răsplătite de soartă doar prin rău în timp ce vede cu ochii înlăcrimaţi pe cei ce o rănesc cum prosperă, fără însă ca acestea să o determine să renunţe la credinţa sa şi mai ales la unicul drum ales în viaţa, acela de a înfăptui binele şi a împiedica răul cu orice preţ. Eu am văzut-o ca pe o carte absolut educativă chiar până să o termin, un fel de poveste a lui Iov, dar eram absolut curioasă de final care era concludent în stabilirea principiilor autorului. Ştiu că acum, după ce am terminat cartea, e redundant să spun că este o carte educativă, de aceea am precizat că am gândit acest lucru chiar înainte de a fi citit finalul pe care nu l-am bănuit (poate şi din cauze reputaţiei autorului). Dar am citit printre rânduri intenţiile lui nedeclarate până în final. Un autor care creează un personaj atât de virtuos încât cele mai crude nedreptăţi care îi răsplătesc bunătatea nu reuşesc să îl întoarcă de la credinţă şi de la a face bine, cu siguranţă nu vrea să trezească în cititor gândul că lumea e rea cu cei buni şi bună cu ce răi, că Providenţa nu există (iar dacă există e una interesată şi acceptă alte valori decât cele promovate de Biserică – cel puţin teoretic, pentru că această instituţie este, se pare, cea mai denigrată dintre toate, fiind cea mai ferventă susţinătoare a idealurilor pe care le încalcă), ci va trezi în noi milă şi admiraţie, respect pentru acea fiinţă mai puternică şi mai statornică în credinţă decât noi am putea fi vreodată. Este, deci, o carte moralizatoare chiar şi fără finalul explicit. Unde mai punem şi faptul că niciuna din grozăviile care au lovit-o nu a reuşit să o doboare, ba mai mult, la fel ca pe Iov, au întărit-o. Credinţa în Dumnezeu a ajutat-o să meargă mai departe, i-a dat acea speranţă atât de necesară nouă, oamenilor pentru a continua.
În plus ea nu e singura ce trăieşte în bine, contrar celor spuse de cumătra Dubois, care în disertaţiile ei despre ce bine e să faci rău, afirma că toată lumea e malefică, deci asta e calea firească de a fi. Oameni buni întâlneşte Justine peste tot, deci ea nu e singură! Chiar magistratul acela pe care “îl admira toată lumea” că era bun, corect şi generos, ajunsese sus în ierarhia socială fără a se păta, fără a se compromite moral.
Pe principiul Dumnezeu nu îţi dă mai mult decât poţi duce, Justine le poartă pe toate cu tărie, chiar stigmata femeilor uşoare, deşi după cum spune ea, a “cunoscut bărbatul doar ca să îl urască”, iar în sfârşit îşi recapătă liniştea alături de sora şi cumnatul ei. Dar această acalmie nu e liniştitoare pentru ea, obişnuită a trece prin greutăţi şi încercări. Cu presentimentele sale îşi cheamă parcă moartea, iar Dumnezeu, ca să îi redea pacea fără a o mai chinui (se vede treaba că o viaţă tihnită pur şi simplu nu cadra cu sufletul ei de martiră) îi oferă viaţa veşnică printr-un fulger de natură a revela în sufletul surorii ei, Juliette, virtuţi ascunse şi căinţe nemărturisite. Cu nume predestinat, Justine restabileşte echilibrul pe oriunde trece, luând asupră-i chinurile şi pedepsele pentru ca în urma ei totul să fie corect, până şi moartea sa e un astfel de act, fiind urmată de întoarcerea la credinţă a surorii ei. Dacă ar fi ştiut, Justine ar fi acceptat bucuroasă moartea care i-ar fi readus Juliettei în suflet credinţa adevărată, căinţa şi mântuirea. În final chiar şi autorul acesta care accentuează până la saturare răutăţile care lovesc în sufletul tânăr şi plin de virtute al fetei, ca şi când ar vrea cu tot dinadinsul să o “vindece” de credinţă, face apologia unui suflet demn şi a unui “Dumnezeu care dacă îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer”. O carte plină de imoralitate, dar care e mai plină de morală decât multe care se vor a îndrepta fiinţa umană.Ca valoare literară e slăbuţă. În afară de cele câteva disertaţii şi polemici ale personajelor negative cu Justine, pe axa bine-rău, cartea e o înşiruire de poveşti spuse nu tocmai bine, poate şi din cauza faptului că cititorul (sau poate doar eu) ajunge la saturare, ajunge să nu mai suporte a citi acest şir de întâmplări pe care cu o intuiţie absolut în limite fireşti poţi să îl anticipezi şi să îţi imaginezi că va continua în acelaşi ritm până la final, singurul imprevizibil (recunosc! – nu ştiam ce concluzie va trage de Sade din acestea; eu deja înţelesesem o apologie a virtuţii, dar mă bucur că asta a fost şi intenţia lui de la început, sub masca unei nepăsări pronunţate).

The curious case of Benjamin Button

„Dumnezeu, când a creat lumea, a făcut o mare greşeală”, ne-a spus la un curs profesorul de drept constituţional, care nu pierdea nicio ocazie să se laude cu originea sa populară de băiat de la ţară, „şi anume că a dat tinereţea pe mâna copiilor”. Aşa este, da, întotdeauna m-am gândit că oamenii ar trebuie să se nască bătrâni şi pe măsură ce anii trec, să întinerească pentru ca astfel să aibă înţelepciunea de a şti cum să-şi drămuiască tinereţea şi puterea. „În viaţă irosim ani, iar la moarte cerşim clipe” a spus Nicolae Iorga. Cred că, născându-ne bătrâni şi întinerind cu vremea, am învăţa să apreciem cu adevărat valoarea tinereţii, a puterii de a alerga, de a dansa, am şti cum să ne bucurăm de fiecare secundă, timpul ne-ar părea mai blând, iar anii cei din urmă n-ar mai fi plini de regretul că n-am ştiut să ne trăim tinereţea.
Toţi facem exerciţii de imaginaţie, adică visăm cu ochii deschişi închipuindu-ne tot felul de lucruri care dorim să se întâmple în realitate, lucruri posibile sau imposibile, reale, fantastice, justificate ori exagerate. Eu practic o imaginaţie raţională, în sensul că de fiecare dată când îmi imaginez „cum ar fi dacă...” impun o serie de reguli ori limite pentru a păstra un echilibru, pentru a realiza integrarea perfectă a proiectului imaginar în lumea reală. De exemplu dacă îmi imaginez că pot să devin invizibilă, trebuie să stabilesc de la început dacă e vorba de o dematerializare (adică pot să trec prin pereţi, uşi, alte corpuri) sau doar de invizibilitate; trebuie să trasez clar limitele în sensul că sunt invizibilă doar eu, nu şi hainele de pe mine, cerceii etc. Aici se naşte de exemplu problema firelor de păr: firul este mor, vie e doar rădăcina, deci dacă un fir de păr se rupe, el devine vizibil? Şi tot felul de astfel de probleme pe care trebuie neaparat să le rezolv, altfel nu pot să implementez proiectul imaginar (nu pot oricum, veţi zice, şi dacă tot e imaginaţie şi nu se va întâmpla niciodată în realitate, măcar acolo să fie posibil orice; şi aveţi dreptate, dar eu trebuie să rezolv aceste chestiuni, altfel nu merge, trebuie să fim raţionali chiar şi când visăm, nu putem să ne închipuim aşa, orice, oricum; ar trebui să fac o vizită la psihiatru?).
Ei bine aceleaşi probleme mi le-am pus şi în cazul implementării proiectului imaginar al oamenilor care se nasc bătrâni şi mor bebeluşi. Problema principală era durata vieţii: nimeni nu ştie cât va trăi: 70, 80, 100 de ani, ceasul final e imprevizibil. Dacă oamenii s-ar naşte bătrâni, cam de ce vârstă s-ar naşte? Toţi la fel sau diferenţiat? Toţi am trăi acelaşi număr de ani? Plus că momentul morţii ar fi previzibil, dacă nu chiar determinabil cu certitudine etc.
Benjamin Button s-a născut bătrân şi a murit prunc în braţele iubitei sale. Nu mi-a răspuns la întrebările mele, a pus în practică planul imaginar fără să-i pese de aceste detalii deranjante şi a fost minunat (cred că ar fi fost bine să le ignore în totalitate, să dea drumul liber la vise, să nu le încastreze în reguli; totuşi ei au sugerat că ar fi fost vorba de apoximativ 90 de ani – cifrele taie aripile viselor).
Cel mai minunat a fost că o femeia a luat, crescut şi iubit un copil al nimănui, un copil găsit pe trepte, un copil de altă culoare, un copil bolnav şi mai ales un copil pe care nu l-a vrut nimeni, reuşind să vadă dincolo de toate acestea un suflet nevinovat.
La fel de minunat a fost că sufletele pereche s-au recunoscut, dincolo de orice aparenţe, s-au regăsit dincolo de orice impedimente şi s-au iubit dincolo de orice prejudecăţi.Şi ce nu mi-a plăcut a fost că el a plecat prea devreme, a dezertat, a fugit. Eu n-am văzut iubirea din gestul lui (ştiu, ştiu, a făcut-o pentru binele lor, a iubitei şi a fetiţei sale, pentru a nu le împovăra cu ciudata lui întinerire, dar eu cred că ele aveau nevoie de el), mi-a părut că a plecat mai mult mânat de dorinţa de aventură, de a face în viaţă ceea ce-şi doreşte, dorinţă pe care i-a inspirat-o cpt. Mike.

Vicky Cristina Barcelona – recenzie ca la carte

La solicitarea expresă a scumpului meu coleg Matei, iată o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, nu ca toate aberaţiile pe care le scriu eu pe blog.
Acest film în regia lui Woody Allen îmbină într-o manieră încântătoare umorul, pasiunea, iubirea şi nebunia, fiind în acelaşi timp o comedie romantică, dar şi o dramă inspirată de tumulturile amoroase ale zilelor noastre. Cu o distribuţie în care figurează nume precum Scarlett Johansson şi Penelope Cruz, filmul poartă amprenta puternică a regizorului, fiind extrem de dinamic, iar personajele găsind în umor salvarea pentru toate dezamăgirile.
Vicky şi Cristina sunt prietene din copilărie, deşi întruchipează două tipuri total opuse de femei: una brunetă, cu capul pe umeri, implicată într-o relaţie serioasă, care-şi doreşte stabilitate şi siguranţă, iar alta blondă, cu fire de artistă, care nu ştie ce vrea de la viaţă, dar ştie cu certitudine ce nu-şi doreşte şi anume o relaţie ca a prietenei sale. Ele pleacă să-şi petreacă vara în Barcelona pentru că Vicky face un studiu despre cultura catalană.
Aici nebunia şi pofta de viaţă hispanică le întâmpină în persoana unui tânăr pictor, atrăgător şi… divorţat cu scandal care le face o propunere indecentă.Dacă o vor accepta sau nu şi ce implicaţii va avea asupra sentimentelor lor aventura de-o vară în Barcelona veţi afla în cele 96 de minute ale filmului care, poate, vă vor face să vă întrebaţi şi voi what is love all about.

Portretul lui Dorian Grey

Nu ştiu de ce mi-a plăcut de Dorian, în ciuda tuturor faptelor pe care le-a comis. Poate pentru că şi lui Oscar Wilde i-a plăcut de personajul său, ori mai degrabă i-a fost milă de acest biet Narcis care s-a îndrăgostit de propriul chip angelic şi a dat sufletul său la schimb pentru ca acest chip să rămână nealterat sub ani şi sub păcate.
Mă întreb dacă inocenţa, naivitatea e o formă de prostie sau dacă pot fi uşor confundate; mă întreb asta pentru că Dorian cel inocent habar nu are despre nimic, e de o naivitate exagerată care-l face extrem de vulnerabil în faţa lui Henry, întruchiparea sarcasmului. Dorian e alb, tânăr, inocent şi fad (aş zice eu) în timp ce Henry este negru, matur, ironic la extrem şi captivant. Henry cunoaşte plăcerile vieţii, citeşte vulnerabilitatea în ochii lui Dorian şi îl transformă în experimentul său. Rezultatul: după prima discuţie dintre cei doi Dorian devine conştient de frumuseţea sa, iar în sinea lui încolţeşte egoismul şi invidia pe un tablou care-i va păstra imaginea veşnic în timp ce el se va ofili şi va pierde astfel tot ce (crede el că) are mai de preţ. Dau un suflet pentru un chip!
Şi chipul rămâne ca o cortină trasă, ca un gard înalt ce ascunde orori – în spatele lui un suflet vândut, corupt şi pătat. Astfel transformat Dorian cadrează perfect cu societatea hedonistă şi uşuratică în care trăieşte.
N-aş vrea să se creadă că îl acuz pe Henry de întreaga decădere a lui Dorian. Nu e vinovat de alegerea ta cel care ţi-a oferit opţiunile. Henry are o limbă ascuţită şi o minte sclipitoare (chiar mă întreb dacă nu a reuşit să citească dincolo de chipul inocent al discipolului său, ceea ce m-ar mira, ori dacă doar s-a prefăcut că nu ştie ce a devenit acesta), dar şi capacitatea de a alege bobul de neghină, de a decide ce poţi să faci şi ce te compromite. Dorian nu! Îl acuz de prostie, am voie? Intră cu capul înainte în viaţă, înveninat de ambiţii stupide, fără să discearnă între măreţie şi faţadă, între căinţă şi orgoliu, între un chip şi un suflet.Şi închei apoteotic întrebându-l pe Iulian de ce oare în această lume în care femeile ar face orice pentru frumuseţe (unele poate şi-ar vinde şi un rinichi pentru o pereche de silicoane) cuvântul „narcisism” vine de la un bărbat? Nu-mi amintesc ca Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, să se fi îndrăgostit de ea sau să se fi umflat în pene cu chipul ei minunat, în timp ce Narcis (şi uite, mai recent şi Dorian Grey) au murit pentru că-şi iubeau prea mult chipul.

Vicky Cristina Barcelona

Iar n-am mai scris de mult. Şi iar o să-ncep cu faptul că a fost sesiune şi n-am mai citit nimic de parcă ar interesa pe cineva. În schimb, ca niciodată, m-am uitat la câteva filme. Şi având în vedere că la singura recenzie pe care am făcut-o unui film am avut mai multe comentarii decât la oricare dintre recenziile pentru cărţi, logic ar fi să continui cu filmele (poate mă pricep mai bine). Dar am un sentiment că n-o voi face, în primul rând pentru că mie îmi plac cărţile, pe astea le apreciez şi pe astea o să le comentez şi în al doilea rând pentru că multitudinea de comentarii despre care vorbeam i se datorează în principal lui Iulian (pe care, dacă vrea, îl invit să scrie la mine pe blog), care s-a ţinut de promisiune cu vârf şi îndesat, iar nu unui val uriaş de admiratori.
În ciuda celor de mai sus, azi vreau să vorbesc despre un film: Vicky Cristina Barcelona.
Femeile, în general, îşi doresc stabilitate, dăruire, siguranţă, commitment (şi nu pentru că m-aş identifica eu cu toate femeile, ci pentru că AŞA ESTE!). Şi deodată, în universul unei femei care are toate astea, apare un factor perturbator: un macho man latino lover care o invită la o partidă de sex. What would you choose???

Aşa s-a gândit şi ea, doar că printr-un complex de împrejurări (vin, noapte, chitară, vin, vin) s-a trezit (a doua zi) că tocmai făcuse ceea ce nu credea că va face vreodată. Şi s-a mai trezit că universul ei stabil şi sigur se clatină şi nu din exterior, ci din interior, din propriile ei sentimente. Ce-i de făcut?
Şi aici intervin poveştile de genul: o să te măriţi cu logodnicul tău şi peste ani o să regreţi că nu ai trăit, că nu ţi-ai dat frâu liber sentimentelor. Iubirea se trăieşte cu inima, ea înseamnă pasiune, aventură; capul şi raţiunea nu-şi au locul aici. Vrei să trăieşti toată viaţa o relaţie searbădă şi monotonă doar de dragul stabilităţii??
M-am tot întrebat şi eu de ce aş alege siguranţa, certitudinea şi nu mi-a venit nicio idee, până când versurile unei melodii de-ale lui Bitză („Dimineaţa vrei să te respect? O s-auzi în urma ta uşa cum se-nchide lent”) mi-au amintit de un episod despre care am mai scris eu şi anume: el povesteşte cum noaptea trecută s-a culcat cu o fată, detalii, detalii bla, bla şi deodată răsare cea mai naivă voce din lume: „Şi după aceea ai respectat-o?”. Râsete pe fundal.

Când prince charming, după ce ţi-a tras-o în cel mai romantic mod cu putinţă, nu mai sună, ba chiar şi-a găsit pe alta pentru care începe să aibă sentimente, atunci parcă se face lumină în toată povestea: pentru că femeile vor să fie respectate şi respectul nu ţi-l câştigi aruncându-te în primul pat care-ţi pare mai călduţ. De-aia îi bagi în mă-sa pe toţi latin loverii cu toată pasiunea lor, pentru ca a doua zi să te poţi uita în oglindă. Iar bărbaţii care te vor, trebuie să te respecte înainte, pentru că după… nicio şansă!

The Duchess

M-am gândit mai demult că aş putea să scriu recenzii şi pentru filme, dar nu am făcut-o deoarece eu nu prea mă uit la filme. Această recenzie nu (cred că) este un început pentru punerea în practică a rezoluţiei mele anterioare, ci doar un răspuns la solicitarea celor cu care m-am uitat la film. Deşi în vanitatea mea de mare scriitor îmi doresc să cred că voiau să vadă o critică pertinentă a acelui film, în realitate îmi dau seama că a fost doar un mod de a scăpa de comentariile mele în timpul filmului (nu eram la cinema, eram între prieteni, deci îmi permiteam). Înnebuniţi probabil de atâtea „eu dacă eram în locul ei” şi „ce nemernic”, camarazii mei de film mi-au sugerat să scriu o recenzie pe blog. Am cam întârziat cu ea, dar sper ca aşteptarea să fi meritat.
Care era deci motivul care mă determina pe mine să comentez la film? Desigur, nu există scuză pentru aşa ceva, dar grund-ul era acel imens sentiment de neputinţă care te copleşeşte atunci când cei cărora le-ai dat totul se şterg pe picioare cu inima ta, iar tu nu poţi face nimic, nimic!
În fapt un duce bătrân şi expirat se căsătoreşte cu o tânără frumoasă, deşteaptă, talentată şi plăcută de toată lumea. Ea nu se opune acestei căsătorii, ba chiar se dovedeşte încântată şi se comportă ca o soţie adevărată, dar drept răsplată primeşte un soţ infidel care o înşală pe unde şi cu cine apucă, indiferent că e vorba de servitoare sau femei din înalta societate, culminând cu a-i pune în braţe copilul lui din afara căsătoriei.
Cred că m-am mai întrebat pe acest blog ce anume îl determină pe un bărbat să-şi înşele soţia cu o femeie mult inferioară ei, din toate punctele de vedere? Nu cred că voi înţelege vreodată. Dar asta e alegerea lui/lor. Ceea ce mă preocupă mai tare este neputinţa femeii de a face ceva, lanţul care o leagă de mâini şi de picioare în braţele unui bărbat care nu-i aduce decât suferinţă. Şi acest lucru era valabil atunci şi este la fel de actual şi astăzi. Femeia încă nu a scăpat de handicapul căpătat în atâtea secole de subminare.
Da, tânăra fată e legată de mâini şi de picioare: dacă-l părăseşte, nu-şi mai vede copiii, dacă rămâne, umilinţele o copleşesc, dacă îl respinge, o violează, dacă îl înşală, îşi atrage oprobriul public şi reproşurile mamei sale. Un cerc închis din care nu poate ieşi.De-asta am comentat atât, îmi făceam iluzii că eu, cu educaţia dintr-o lume modernă, aş putea să fac faţă mai uşor unei astfel de situaţii, aş ştii ce să fac. Dar nu-i deloc aşa: ieri sau azi, noi, femeile, suntem la fel de neajutorate şi nu putem decât să ne acceptăm soarta. Mai e mult până când să fie şterse toate prejudecăţile din memoria colectivă.

Adio, arme! - E. Hemingway

Încă o poveste despre război şi dragoste sau despre dragoste şi război ori şi mai bine despre dragoste în timp de război. E bine aşa? Sau dragostea începe unde se termină războiul şi războiul începe unde se termină dragostea? Citesc cărţi despre război, mă uit la documentare despre crime, mă uit la filme pline de atrocităţi, e deja prea mult pentru mine, nevoia asta de sânge a oamenilor mă depăşeşte şi mă copleşeşte, n-o pot înţelege. Războiul în sine e o maşinărie uriaşă de înghiţit vieţi, destine ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi. Această maşinărie diabolică de distrugere a omului de către om se naşte oare dintr-un instinct abject care sălăşluieşte prin genele noastre? E normalitatea sau e anormalitatea în ceea ce ne priveşte? Regula sau excepţia? Cred că fiecare dintre noi am fost vreodată atât de supăraţi încât să simţim că putem chiar să strângem pe cineva de gât, dar dacă am fi trecut la fapte cu siguranţă fiorul rece al realităţii ne-ar fi dat două palme peste faţă şi ne-ar fi calmat simţurile înainte să facem vreun fapt reprobabil.
Deci instinctul există, dar câţi dintre noi sunt în stare să-l ţină în frâu? Oameni pe care îi preamărim în cărţile de istorie n-au fost în stare şi au devenit eroi, mari conducători de oşti. E de bine asta? Cred că mi-am pierdut simţul realităţii, nu-mi mai dau seama ce e bine şi ce nu!
Dacă moare un om, e o tragedie; dacă mor mai mulţi, e o statistică. „Pierderile omeneşti în cel de-al doilea război mondial se situează în jurul cifrei de 72 de milioane de victime” - pură statistică. ŞAPTEZECI ŞI DOUĂ DE MILIOANE DE OAMENI, oameni ca noi, cu familii, cu iubiri, cu vise trimişi în linia întâi. Mă întreb, atunci când ştii că vei fi trimis în linia întâi în ziua ce vine, te simţi ca un condamnat la moarte? Şi-atunci de ce să ne mai mire că un soldat a preferat să-şi dea drumul la hernie, să-şi rupă plasturele care-i stăvilea durerea doar ca să scape de prima linie?
Iubire de ţară, nu? De popor, de neam? Ce iubire mai poate exista când oameni nevinovaţi sunt trimişi în faţa gloanţelor, sunt împinşi direct în braţele morţii pentru satisfacerea orgoliilor de mărire ale altora, care stau în fotoliu, fumează trabucuri şi numără victime, id est statistici.
Războiul izvorăşte din ură şi dă naştere la ură şi mai multă. Cine seamănă vânt, culege furtună. Ură nestăvilită de la toţi, împotriva tuturor. Haos.
De toate astea fug ei trei, adică El, Ea şi copilul lor nenăscut, conceput pe un pat de spital, într-o oază de iubire înconjurată de jur împrejur de război. Şi din oaza de la spital, ei evadează în oaza din Elveţia (veşnic neutra Elveţia, ţara păcii, a toleranţei şi bunăstării). Câteva luni de iubire într-o căsuţă fermecată din Alpii Elveţieni, cu foc în sobă şi nămeţi de zăpadă şi deodată ai sentimentul că citeşti altă carte. Unde e războiul, unde sunt atrocităţile? Aici e cald şi e iubire şi nu e loc de altceva.Dar sfârşitul e acelaşi. Viaţa e o călătorie în care fiecare îşi alege ruta, însă inevitabil destinaţia e una şi-aceeaşi pentru toţi. Moartea şi ideea de destin îl urmăresc pe Henry: universul îi sfărâmă pe cei care i se împotrivesc. Cei care au scăpat din război au pierit ucişi de iubire! Nimeni nu scapă!

Pantaleon şi vizitatoarele – Mario Vargas Llosa

M-am amuzat copios citind această carte despre care am aflat că a şi fost ecranizată. De altfel este scrisă aproape ca un scenariu de film, doar din dialog cu indicaţii scenice, iar din când în când câte o scrisoare, raport etc. Mi s-a părut deosebit faptul că planurile se întrepătrund, exact ca într-un film, adică dialogul nu este purtat firesc între două persoane aflate într-o conversaţie, ci este un şir de replici, de reacţii ale mai multor personaje aflate în spaţii şi contexte diferite.
Îmi pare rău că iarăşi vă bombardez cu informaţii despre dragoste şi sex, dar nu am cum altfel, având în vedere că dragostea e pretutindeni, iar despre sex, ce pot să spun – subiectul central al cărţii este organizarea şi gestionarea de către căpitanul de intendenţă Pantaleon Pantoja (nume predestinat) a unui serviciu de prostituate (denumit eufemistic Serviciul de Vizitatoare) pentru forţele armate din selva amazoniană.
Cartea este o satiră despre făţărnicie, despre false precepte morale, despre demagogie, corupţie şi sacrificarea celor mici pentru bunăstarea celor mari, în mijlocul cărora cade cel mai conştiincios şi mai devotat membru al armatei peruane, căpitanul Pantoja, un foarte bun administrator care este trimis la Iquitos să pună bazele sus-numitului Serviciu în cea mai mare discreţie posibilă, pentru a contracara efectele negative ale dezlănţuirii nevoilor fiziologice furibunde ale oştenilor neamului, care începuseră să facă ravagii (de la violuri îndreptate împotriva localnicelor, până la zoofilie ori manifestări homosexuale).
Dar cum să menţii clandestin şi departe de ochii lumii un asemenea Serviciu?? Morala publică se trezeşte în localnici (altfel recunoscuţi pentru moravurile uşoare), presa (fiindu-i refuzate sumele pretinse) începe să arunce cu noroi în armată, care se dedă la asemenea practici necuviincioase, preoţii militari demisionează din armată, iar comandantul din acea regiune face petiţii peste petiţii ca să oprească Serviciul. Doar soldaţii, destinatari direcţi ai serviciilor prestate de vizitatoare, sunt în al nouălea cer…
Cu Pantaleon am o mică răfuială personală. El e genul de om ascultător, care se pricepe cel mai bine să execute şi, după ce trece peste handicapurile cauzate de lipsa unei vieţi de noapte în tinereţe (când chiar el mărturiseşte că prefera să rămână în cameră şi să înveţe), organizează acest serviciu ca şi când ar organiza… popota, fără să cumpănească prea mult asupra aspectelor morale (ordinele nu se discută, se execută). Se plimbă ca un roboţel printre pretendentele dezbrăcate şi le recrutează pe cele corespunzătoare obiectiv, apoi se întoarce acasă pentru a-i face soţiei un cadeţel. Până într-o zi, când apare Brazilianca, o prostituată plină de nuri care îi ia minţile. Nu am nimic cu faptul că, după ce l-a părăsit nevasta, a început să recruteze după alte criterii vizitatoarele (şi anume le testa el mai întâi performanţele pentru care erau recrutate) ori cu faptul că o vizita el însuşi pe Braziliancă de câteva ori pe zi (în schimb nu o scutea de cele 10 prestaţii zilnice impuse ca limită minimă, deşi îl rodea gelozia când îi vedea pe soldaţi ieşind de la ea; şi asta pentru simplul fapt că aşa prevedea Regulamentul, pe care chiar el îl elaborase la începuturile Serviciului) sau cu faptul că a înmormântat-o cu onoruri militare pe prostituata căzută la datorie (pentru cei care se miră de performanţele lui Pantaleon, am o mică precizare: în primul rând în urma unor cercetări temeinice s-a descoperit că din cauza climei din acea zonă, apetitul sexual creşte la cote de neînchipuit, iar în al doilea rând, abnegaţia cu care Pantaleon îşi îndeplineşte misiunile încredinţate de armată îl transformă efectiv şi organic. Pentru exemplificare, când a fost însărcinat cu organizare popotei pentru soldaţi, ajunsese să mănânce foarte mult şi se îngrăşase considerabil). În schimb sunt total consternată de faptul că şi-a înşelat soţia care-l aştepta nerăbdătoare acasă. E drept că nu era ea prea deşteaptă şi poate nici aşa voluptoasă ca Brazilianca, dar era soţia lui, el o alesese, îi era fidelă, îl iubea, îi făcea toate poftele şi un copil pe deasupra. Iar pentru bărbaţii cârcotaşi trebuie să menţionez faptul că nu doar că se bucura de serviciile de vizitatoare ale Braziliencei, dar o şi scotea la plimbări pe-nserat şi la cine romantice. Păi ce fel de robot executant al armatei eşti tu, dle Pantaleon, dacă îţi pierzi capul după prima venită?!În sfârşit, scandalul vizitatoarelor cere capete şi bineînţeles, nu capetele mari care au ordonat înfiinţarea acestui Serviciu, ci capul lui Pantaleon, care împreună cu mama şi cu soţia sa iertătoare, e trimis într-o misiune la capătul Pământului, unde nu s-a auzit de apă curentă ori electricitate. Victorioşi în urma desfiinţării serviciului rău famat, cu care au luptat înverşunat, generalul Scavino şi preotul militar savurează succesul în braţele iubitoare ale fostelor vizitatoare, scoase din rândurile armatei şi redevenite liber profesioniste.