Arta conversatiei - Ileana Vulpescu - partea a II-a :)

Am tot stat la pândă să găsesc contradicţii în această carte, dar nu pot spune că demersul meu a fost unul fructuos. Majoritatea aspectelor care ar putea părea contradictorii, pot fi uşor justificate prin subiectivism. De exemplu, Sânziana spune „nu l-am iubit pe Alexandru Bujor” – soţul ei. „Am fost îndrăgostită de el până peste urechi, dar nu l-a iubit niciodată”. Aceste afirmaţii sunt făcute aproape de pagina 400 a cărţii, când eu deja îmi făcusem ideea că l-a iubit şi că a suferit când a părăsit-o, astfel că am fost uşor contrariată şi am început să răsfoiesc cartea în căutarea pasajelor pe baza cărora s-a format convingerea mea. Totuşi, recitindu-le prin prisma confesiunii Sânzianei, menţionată mai sus, mi-a dat seamă că acestea comportă interpretări şi că de fapt a fost alegerea mea să cred că l-a iubit şi că a suferit pentru că a părăsit-o. „Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?”. Să fii părăsită (chiar de un bărbat pe care nu-l mai iubeşti), cu un copil mic de crescut nu e treabă uşoară, dezamăgirea (măciuca în cap) există, chiar dacă obiectiv vorbind, nici continuarea relaţiei nu ar fi fost o perspectivă încântătoare.

 

În orice caz, nici Sânziana nu este uşă de biserică, cel puţin emoţional vorbind. Imaginaţi-vă o scenă în care tânăra soţie, aflată în maternitate, cu nou-născutul în braţe, îi face declaraţii de dragoste doctorului Vladimirescu. Eu una, n-aş vrea să mă pun în situaţia soţului. Chiar dacă  nu a fost înşelat fizic, trădarea emoţională nu poate fi negată.

Trăgând linie, singurul bărbat pe care l-a iubit şi cu care s-a iubit (condiţii care nu s-au îndeplinit cumulativ decât în cazul lui) este Mircea pe care ni-l prezintă puţin spre deloc.

Cartea e plină de idei care merită reţinute şi menţionate. Mi se pare că prin aceste idei transpare cel mai bine geniul Ilenei Vulpescu (om de geniu, femeie, mamă, soţie), aici se vede clar superioritatea autoarei şi aceste idei vor rămâne relevante chiar şi peste ani, când acţiunea îşi va pierde din actualitate. Una dintre ele este aceea că în profesie şi în căsnicie poţi trăi cu orice/oricine, cu singura condiţie să nu fie total în contradicţie cu tine. În rest nu trebuie să fie neapărat idealul – vocaţia, respectiv sufletul pereche. Lucrurile astea poate nici nu există sau nu există pentru toţi oamenii (părerea mea este că ele există pentru genul acela de oameni care au o mâncare preferată, o culoare preferată, care pot spune cu mâna pe inimă care a fost cea mai bună carte pe care au citit-o sau cel  mai bun film pe care l-au văzut, şi aşa mai departe). Pentru restul, nu există situaţia ideală. Există numeroase variante, cu avantaje şi dezavantaje, mai multe sau mai puţine, există posibilităţi şi există alegeri, mai bune sau mai puţin bune. Cu alte cuvinte, există viaţă.

„Cât de rău dor gândurile” spune Sânziana pentru sine. De fapt, numai gândurile dor şi nimic altceva. Lucrurile exterioare ne afectează interior doar pentru că se transformă în gânduri despre ce este şi ar putea să fie, gânduri care dor. Şi cât de uşor poate un simplu gând să schimbe o dispoziţie neutră sau poate chiar o veselie într-o mare de întuneric, în prăbuşire şi durere.

„Cuţite-nfig în noi doar cei pe care-i iubim”. Pe nimeni nu rănim mai mult decât pe cei pe care-i iubim şi numai ei au adevărata putere de a ne face să suferim. Restul sunt supărări superficiale.

Şi o să închei apoteotic cu „Amorul şi gripa se tratează cu patul”. Este evident că scriitoarea şi personajele sale sunt mult mai relaxate decât mine în ceea ce priveşte infidelitatea (citatul reprezintă sfatul pe care Smaranda Hangan (alt alter ego al autoarei) i-l dă prietenei ei care este căsătorită, dar s-a îndrăgostit de un alt bărbat: anume să-şi consume dragostea cu discreţie şi să rămână alături de familia sa). De altfel, am citit şi un interviu dat de Ileana, în care opina că monogamia este destinată speciilor cu o speranţă de viaţă redusă. Adevărul e că, obiectiv vorbind, promisiunea monogamiei făcută pentru tot restul vieţii pare o obligaţie împovărătoare ce implică o perspectivă sumbră (pe principiul „aceeaşi femeie, aceeaşi femeie…”). Cu toate acestea noi oamenii, şi eu în special, suntem esenţialmente subiectivi :) În acest sens o să-l citez pe domnul doctor Naiculescu pentru care sexul e „un act final şi semnificativ în relaţia afectivă dintre doi oameni. Acum a devenit o eventuală premisă a unor şi mai eventuale sentimente”. Explicaţia e logică şi ne-o dă Sânziana: „ritmul vieţii dictează nu numai ritmul biologic al oamenilor, dar şi pe cel moral-afectiv: eliminarea tuturor etapelor care despart de „scopul” final este un efect al ritmului contemporan. Să-nveţi cât mai repede o meserie, să ai cât mai repede dovada palpabilă că placi cuiva”.

Arta conversatiei - Ileana Vulpescu

O carte recomandată de două femei pe care le admir, carte pe care îmi pare că am mai încercat să o citesc o dată, când eram mică, tot datorită faptului că este una dintre cărţile preferate ale mamei mele. Întrucât curge firesc, precum o conversaţie. Şi într-adevăr, curge lin şi firesc (în cea mai mare parte a sa). Când am început-o prima dată nu m-a prins. Cred că eram prea mică pentru a înţelege ce înseamnă să fii femeie. Acum poate am fost prea mare pentru o carte scrisă în anii ’80. Şi totuşi niciodată nu eşti prea mare că să simţi. Primele aproape 100 de pagini le-am citit cu ochii în lacrimi. Am început cartea chiar în drum spre Alicante şi uneori mă întrebam oare ce gândesc oamenii din avion văzându-mă cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă. La nicio carte nu am mai plâns atât de mult.

Ce m-a făcut să plâng? Oare cartea asta tratează toate tipurile de tristeţi şi dezamăgiri şi fiecare cititor îşi „alege” de care dintre ele să se lase atins? Sau pur şi simplu s-a intersectat pe aproape 100 de pagini cu temele care mă impresionează pe mine: războiul, moartea şi despărţirea prin moarte, soarta ţăranilor şi iar moartea - „Trei, Doamne, şi toţi trei”, sărăcia şi lipsurile, despărţirea…

Sau poate a fost firescul poveştii unei femei părăsite, dar senine, o femeie a cărei lume e clădită pe şi prin femei şi din viaţa căreia au lipsit întotdeauna bărbaţii potriviţi. Lumea Sânzianei este formată din mama şi cele două fiice ale ei. Bărbaţii care şi-au intersectat destinul cu al ei, deşi mulţi, au venit fie la momentul nepotrivit, fie au fost nepotriviţi chiar ei. Tatăl Sânzianei a murit pe front; nenea Dal, prima iubire, tutorele ei, avea vârsta tatălui său, era însurat şi avea copii de vârsta ei; soţul, nepotrivit ca şi caracter, a părăsit-o pentru o actriţă, lăsând-o cu un copil; Mircea şi doctorul Murgu însuraţi, Pavel student, Emil din altă lume, şi lista poate continua.

Ce nu mi-a plăcut? Cred că nu mai am disponibilitatea necesară pentru melodramă. O fi vârsta, or fi vremurile, nu ştiu, dar nu mai gust nicicum sentimentalismele ieftine. Probabil în perioada în care a apărut această carte, tipul de femeie pe care îl întruchipează Sânziana era un ideal. Cum orice ideal este imposibil de atins, această femeie nu există, deci este falsă. Aşa cum am spus, linia poveştii este în general firească şi place, nu înţeleg de ce autoarea s-a încăpăţânat să o lungească până la telenovelizare (primele 100 de pagini m-au impresionat până la lacrimi şi am empatizat cu toate dramele din ele, dar după, povestea s-a diluat o dată cu răbdarea şi interesul meu). Cum? Sânziana este perfectă: simplă, dar cultă, frumoasă, dar modestă, politicoasă, dar sinceră şi obiectivă, etc. (ca-n reclama la Măgura, dar în varianta feminină :D). Viaţa, însă, i-a pus numai piedici, toată lumea e împotriva ei. Autoarea o iubeşte pe Sânziana şi nu i-a închipuit niciun defect (în afară de cinste şi bunătate care, în condiţiile de viaţă actuale, se dovedesc a fi defecte). Deşi afirmă că tot ce este real din carte este contextul social, personajele şi lumea lor personală fiind pură ficţiune, eu nu mă pot abţine să nu remarc că autoarea se oglindeşte în Sânziana sau, mai bine zis, proiectează în ea propriul ideal feminin (altfel de ce ar face-o să mărturisească faptul că, deşi foarte fericită cu profesia ei de medic (cum altfel ar putea fi un ideal feminin?!), totuşi, adevărata ei vocaţie era spre filologie, la fel ca autoarea; şi Sânziana şi Ileana au fost orfane de tată; ambele îşi afirmă cu mândrie originea rurală: „eu sunt ţărancă” etc.).

Revenind la telenovelizare, toţi bărbaţii o iubesc şi  o doresc pe Sânziana, dar ea, în inocenţa ei, nu-şi dă seama, nici nu bănuieşte - „chiar când cineva dovedeşte faţă de mine nişte „intenţii” pe care şi-un chior le-ar observa, eu tot îmi zic „mi se pare mie””. Cu toate astea de la ea aflăm de toţi bărbaţii care au iubit-o. Unele scene sunt chiar penibile: spre pildă după ce o descrie cu lux de amănunte pe Dana, femeia care „îţi taie răsuflarea” pentru care a părăsit-o Alexandru (cu atâta lux de amănunte încât ai zice că a rămas obsedată de femeia care i-a furat bărbatul, dacă nu ar descrie în aceeaşi manieră toate personajele de care vorbeşte: „faţă prelungă, frunte-naltă, sprâncenele – aproape unite cu părul, gene dese, lungi şi drepte (n.n. ?!!) umbrind ochi codaţi, de-o culoare amestecată, bătând în verde, nas acvilin, gură cu buze puternic reliefate, fragede (n.n. hmm, mă întreb cum arată buzele fragede) şi de un roz suav, dinţi buni să sfâşie carne crudă, bărbie cu gropiţă la mijloc”, etc. Sincer, eu nu sunt în stare să o descriu aşa nici pe mama, şi am chipul ei bine întipărit în minte), un sculptor pe care abia îl cunoscuse în acea seară îi spune „Să ştii că eşti frumoasă!” şi ea (modesta) răspunde „Priviţi-o pe Dana Liveanu!”, dar desigur, pictorul nu este de acord, nuuu. Şi tot în aceeaşi seară, deşi era cu soţul ei la acea petrecere, gazda (prietenul soţului, pe care ea nu îl văzuse nici de zece ori în viaţa ei) îi cere să o ia pe fata ei şi să se mute la el: „Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă!”. Asta îmi aminteşte de telenovela „La Viuda de Blanco” (la noi a rulat, dacă nu mă înşel, pe Antena 1, sub numele „Văduva”) în care Alicia (EA) este desemnată câştigătoarea unui concurs de miss la care nici măcar nu participă.

Deci, toţi bărbaţii o iubeau pe Sânziana (m-am gândit la un moment dat să-i număr), dar ea tot nefericită era.

Oricum, toate „păcatele” de genul acesta le-am considerat şterse prin două pagini de introspecţie pur obiectivă pe care şi le face Sânziana singură. E o radiografie a vieţii ei sexuale, făcută pentru sine, cu sinceritate şi punctată cu ironie. Mi-a plăcut.

(to be continued...)

Fii demn! – Dan Puric

Nu mai voiam să scriu despre cartea asta. Deja a trecut mult timp de când am terminat-o şi mă decisesem să nu mai scriu. De ce? Nu prea ştiu… Cred că nu am ştiut ce să scriu, cum s-o abordez, cum s-o cataloghez… Ca atunci când citeşti o carte despre care toată lumea spune că este de o mare valoare, iar tu simţi că nu ai înţeles mare lucru din ea. Atunci mai bine taci. 

Şi totuşi la ceva (mult) timp după ce am terminat-o eram într-o şedinţă informală şi mi-am amintit trei întâmplări independente una de cealaltă. Nu-mi mai aminteam de unde le ştiu, nici dacă erau poveşti sau întâmplări adevărate, niciun detaliu, decât esenţa, mesajul. Acest lucru m-a pus pe gânduri şi am încercat să-mi amintesc de unde le ştiu… De unde? Da, le citisem în cartea lui Puric şi la momentul respectiv nici nu le considerasem suficient de relevante pentru recenzie, astfel încât nu le notasem pe semnul de carte (de ceva timp am un obicei de a lipi un post-it pe semnul de carte şi de a-mi nota trei-patru numere de pagini relevante, unde să pot reciti paragrafele care m-au inspirat şi despre care vreau să scriu câte ceva).

Prima întâmplare este o „anecdotă”. Un deputat român dintr-un partid de coloratură sovietică participă la o recepţie organizată de Jacques Chirac. La un moment dat în cadrul recepţiei se întâlneşte faţă-n faţă cu preşedintele Franţei. I s-a oferit, deci, şansa vieţii lui – dar ce să spui, cum să te bagi în seamă, când vocabularul în limba franceză era quasi-inexistent. Şi atunci, a reuşit să scoată pe gură esenţa esenţelor: „Parlez-vous francais?”. Şocat, preşedintele Franţei a răspuns timid „oui” şi a început „să vorbească în propria-i limbă ca şi cum ar fi dat examen pentru prima oară la limba maternă în faţa unei autorităţi necruţătoare”. Deputatul româno-rus l-a ascultat distant, iar atunci când vorbitorul a dat semne de oboseală, a încheiat apoteotic „Merci, madame!”. „Maximum de stupiditate în momente de groază poate să producă maximum de geniu…”

 

A doua întâmplare este povestea profesorului Nicolae Enescu, care, privind retrospectiv propria viaţa de martir creştin al lumii „civilizate”, a avut puterea să ierte aproape tot. A putut să ierte chinurile din închisoare, bătăile crunte cu parul, cu pumnii si bocancii, loviturile la tălpile însângerate şi pline de puroi, nopţile de carceră în foame şi în frig, dar nu a putut ierta niciodată, niciodată chinurile provocate mamei sale, care le-a dat drumul în casă, îngrozită de teama de a-şi pierde fiul. Asumarea unui destin de martir implică disponibilitatea de a-ţi ierta semenii pentru suferinţele pricinuite, implică acceptarea unei vieţi de suferinţă. Dar nu suntem singuri pe lume, suferinţa noastră nu poate fi disociată de a celor care ne iubesc, ea se propagă precum undele create de o piatră aruncată în apă. Şi deşi ne asumăm riscul suferinţelor noastre, nu putem şi nu avem dreptul de a ne asuma suferinţa celorlalţi. E destul de greu să trăim cu umbra propriilor suferinţe, dar să mai îndurăm şi apăsarea suferinţelor pricinuite altora…

Şi nu în ultimul rând aş vrea să vorbesc despre copii şi Dumnezeu. O prietenă mi-a arătat recent un discurs interesant pe Internet despre educaţie. Într-o zi la şcoală o fetiţă desena. Învăţătoarea o întreabă de ce nu este atentă la oră şi ce desenează. Fetiţa îi răspunde că îl desenează pe Dumnezeu. Mirată, învăţătoarea îi spune că nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu, iar fetiţa îi răspunde: vor şti peste cinci minute când voi termina.

Această poveste mi-a amintit de câteva scene din cartea lui Puric. 

Poetul Nicolae Dabija povesteşte: „Când eram mic credeam că pădurea asta a fost făcută de Dumnezeu când era şi el copil. Pentru că nu este ca toate pădurile. Mergi ce mergi şi deodată printre fagi, stejari, dai de un cais, de un cireş, aşa, când nici nu te aştepţi!”. Un copil care îl vede pe Dumnezeu-copil ce în jocurile copilăriei face tot minuni, minuni şi boacăne de copil. 

„Dacă Dumnezeu ar fi fost puţin mai atent, azi dimineaţă la Liturghie ar fi văzut că am venit cu o pereche de pantofi noi!”. Mai târziu, acest copil se va martiriza poate, pentru a-i arăta lui Dumnezeu „pantofii” lui cei noi, emoţiile, trăirile, idealurile, dreptatea sa…

Copiii, în inocenţa lor, ştiu să VADĂ pe Dumnezeu.

Viţelul de aur - Ilf şi Petrov

Când am luat cele două cărţi din bibliotecă, Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur, nu ştiam pe care să o citesc prima. Am ales Douăsprezece scaune în mod aleatoriu, pentru ca apoi să aflu cu aceste două cărţi sunt legate între ele şi ordinea firească e cea pe care am ales-o şi eu din întâmplare. Deşi acţiunea este total diferită, cele două cărţi sunt legate prin marele maestru al combinaţiilor, nimeni altul decât Ostap Bender.

Practic, cărţile pot fi citite în orice ordine, fără a impieta asupra acţiunii. Cronologia lor e dictată de un singur element din viaţa lui Ostap, care se petrece în Douăsprezece scaune (şi care nu poate fi dezvăluit cititorilor, pentru că este un element-cheie al finalului, imposibil de intuit J) şi care este menţionat de fix două ori în Viţelul de aur, dar absolut episodic şi fără detalii, astfel încât doar cei care au citit Douăsprezece scaune îl vor înţelege deplin (şi abia atunci vor înţelege cu adevărat finalul acestei cărţi), pentru ceilalţi fiind un element fără relevanţă, care nu-i va împiedica să citească ulterior Douăsprezece scaune, fără a-i intui finalul.

În Douăsprezece scaune Ostap, marele maestru al combinaţiilor, începe prin a fi un şmecheraş indezirabil, pentru ca mai apoi să-şi dovedească loialitatea (propriul lui de fel de loialitate) şi inteligenţa, iar în Viţelul de aur să devină „erou”.

Mă întrebam în ce perioadă au fost scrise cărţile. De ce? Pentru că pe lângă umorul şi ironia de geniu, m-a impresionat şi faptul că cei doi autori îşi bat joc de ORICE. Nu există vreun lucru lumesc căruia să nu-i găsească o slăbiciune demnă de batjocură (de la destinul pietonilor, până la iubire). Şi de aici iarăşi curge umorul – din contrast: tonul cărţii este unul foarte serios, ca şi când s-ar dezbate lucruri extrem de importante (şi se dezbat: politică, religie, dragoste, bani, etc.), dar ceea ce spun ei este o continuă ironie. Cu privire la orice, inclusiv la comunism. Cartea este de o libertate care m-a mirat: ironia nu se împiedică de nimic, nici chiar de restricţiile regimului comunist. Cărţile sunt scrise în 1928 şi, respectiv, în 1931 (deci în plin comunism), dar cei doi nu se sfiesc să-şi bată joc de regim: înfiinţarea de instituţii pentru orice, birocraţie fără limite, lipsa de activitate utilă din instituţiile publice, corupţia, lipsa de devotament a cetăţenilor faţă de regim, toate sunt o armă a umorului. Dacă aceste cărţi au fost publicate atunci, înseamnă că cenzura nu era atât de prezentă pe cât am crede. Sincer, mie ironia mi se pare o armă mult mai subtilă şi mai puternică decât atacul direct. Când critici ceva, cu siguranţă se vor găsi cel puţin câţiva oameni care să te contrazică (măcar şi de dragul confruntării – pare a fi în genele oamenilor). Însă, în cazul ironiei de bună calitate, toţi oamenii se vor amuza înainte să fie tentaţi să ia apărarea valorilor ironizate. Aşadar, e mai uşor să cooptezi masele într-o critică faţă de ceva printr-un umor fin decât printr-un atac direct asupra acelui ceva. De aceea eu, în calitate de cenzură, nu aş fi permis aceste cărţi pe piaţă. Posibil să fi fost publicate într-o versiune cenzurată (deşi nu pot să-mi imaginez cum poţi să cenzurezi aceste cărţi şi să le păstrezi valoarea). Se pare că nu am imaginea completă a lucrurilor…

Douăsprezece scaune – Ilf şi Petrov

Oare cum pot doi oameni să scrie împreună un roman (sau mai multe)? Eu, care mai scriu, din când în când (în ultima vreme foarte rar) în timpul meu liber, găsesc dificil să-mi închipui cum pot doi oameni să scrie împreună. Două capete, două mâini, două stilouri şi două stiluri, două seturi de idei, materializate într-un instrument unic. Hm...foarte interesant!

Mă întreb, practic, oare cum scriau? Se aşezau amândoi la masă şi unul scria ce discutau în prealabil? Cine scria? Scria fiecare câte un capitol pe rând după ce stabileau împreună linia de lucru, şirul evenimentelor? Mi se pare foarte curios, pentru că eu modific structura (şi chiar firul epic) pe măsură ce scriu, căci îmi vin alte şi alte idei, astfel încât îmi este greu să respect un anumit plan (pe care, din acest motiv, niciodată nu mi-l fac).

Şi mai interesant este că, cel puţin la o primă vedere, nu se observă nicio diferenţă de stil, nicio „ruptură” în cursul firesc şi unitar al cărţilor lor. Dar dacă vrei să cauţi diferenţe, le vei găsi. De exemplu, unele capitole sunt mai descriptive (de exemplu cel în care se descrie povestea tramvaiului din Stargorod), în timp ce altele (majoritatea) sunt mai dinamice.

Nu pot deci să-mi închipui cum scriau cei doi împreună, dar pot să-mi imaginez cum trebuie să fi fost viaţa în preajma lor: foarte amuzantă. Cei doi scriitori (şi ziarişti) au un umor şi o ironie de geniu. Da, cred că umorul poate fi o formă de geniu, iar în cazul lor, combinat cu talentul scriitoricesc, este cu siguranţă. Cărţile lor sunt comedie pură, de cea mai bună calitate, pe care timpul nu le-a afectat aproape deloc, rămânând la fel de actuale.

Cel mai amuzant personaj din Douăsprezece scaune este, în opinia mea, de departe părintele Fiodor. Aproape toate scenele în care apare el mi-au stârnit râsul. Părintele Fiodor este un preot foarte preocupat de aspectele lumeşti sau, mai bine zis cu spirit de afacerist, fiind foarte des iluminat de tot felul de idei de afaceri. Visul lui este să aibă o fabrică de lumânări, dar până să facă rost de capitalul necesar unei afaceri de asemenea anvergură, se ocupă de „bisnisuri” mai mici, cum ar fi creşterea de iepuri, deschiderea unei pensiuni în propria casă sau căutarea briliantelor despre care, pe patul de moarte, Klavdia Ivanovna îi mărturisise în sfânta taină a spovedaniei, că le-a ascuns într-unul din cele douăsprezece scaune din garnitura sa din salon lucrată de Gambs.

Pe locuri, fiţi gata, start! Părintele Fiodor şi ginerele răposatei (Vorobianinov), fără să ştie unul de celălalt, încep cursa pentru briliante: cine găseşte primul scaunul norocos.

Părintele Fiodor este o sursă inepuizabilă de umor. Am râs la prima confruntare cu Vorobianinov, când s-au bătut pe scaun până l-au dezmembrat cu totul, la confruntarea cu Ostap, când, despărţiţi de uşa hotelului, a băgat creionul prin gaura cheii ca să-i scoată ochiul curios al lui Ostap şi, în sfârşit am râs copios la aventura lui singuratică în căutarea scaunelor generălesei Popova (care nu aveau nicio legătură cu briliantele), împins pe o pistă greşită.

În orice caz, umorul e o chestiune de exprimare, de punere în propoziţie sau în scenă. Nu poţi să povesteşti o întâmplare amuzantă fără să-i ştirbeşti farmecul. La fel, critica unei scrieri umoristice mi se pare anostă şi inutilă. Aşadar, nu-i veţi înţelege valoarea decât dacă veţi citi cartea.

Şi înainte să închei cu această recenzie anostă şi inutilă, aş vrea, totuşi, să fac o ultimă remarcă. Vorbianinov era un nobil din Stargorod, localitate unde şi-a petrecut tinereţea şi s-a bucurat de avantajele statutului său social. Revoluţia bolşevică l-a lăsat fără aceste favoruri şi fără avere, aruncându-l în urbea X, pe poziţia unui biet funcţionar responsabil cu ţinerea registrului de stare civilă. Aventura căutării briliantelor soacrei sale l-a trimis înapoi în Stargorod, unde şi-a amintit de acea etapă a vieţii sale atât de îndepărtată încât părea din altă lume. Colindând străzile din Stargorod, Vorbianinov s-a lăsat pradă acestor amintiri şi a avut „presimţirea copilărească a faptului că, de după casa cu etaj şi cu balcon lung din colţ, va apărea acuşi un cunoscut”. Ba chiar s-a şi oprit în loc să-l aştepte. Cunoscutul a apărut, dar nu era desprins din trecutul său, ci mai degrabă din prezent, fiind chiar concitadinul său din urbea X, părintele Fiodor. Această scenă mi-a simbolizat mie ruperea definitivă, prăpastia dintre cele două lumi pre şi post revoluţionare. Nimic din trecut nu se mai poate reînchega: prezentul lui Vorbianinov este viaţa sa de funcţionar, urbea X cu frizeriile şi între întreprinderile sale de pompe funebre, şi îl urmăreşte până în Stargorod şi până la capătul pământului, în personificarea imoralului părinte Fiodor.

O mie de fărâme - James Frey (2)

Furia...nu ştiu dacă are legătură cu dependența sau nu, dar este o altă dimensiune augmentată a vieții lui Frey. Furia este a oricăruia dintre noi şi nu o putem nega. La fel ca şi dependența, Furia face parte din realitatea noastră a tuturor, tot ce diferă sunt dimensiunile ei şi puterea noastră de a o controla. Sau nu. „Ira furor brevis est” – aşa cum un nebun nu îşi poate controla nebunia, nici noi nu ne putem controla Furia. Ea vine ca un val de căldură şi de tensiune care se adună din toate venele, din toți muşchii, din toate celulele trupului până în creier, învăluindu-l în ceața tulburării. O presiune imensă ne apasă creierul şi simțim că el va exploda dacă nu vom elibera singuri toată energia aceea, țipând, urlând, lovind, aruncând... După furtună, toată imensa energie a Furiei se scurge uşor din corp în picioare, absorbită parcă de podea, abandonându-ne neajutorați şi umili urmărilor faptelor noastre... Furia este aproape incontrolabilă... Furia lui James este Furia noastră... Pentru mine sunt Dracii Roşii, le recunosc forța şi sunt cel mai incontrolabil instinct.

James îşi controlează Furia smulgându-şi unghia de la un deget de la picior. Mereu aceeaşi unghie, care se încăpățânează să crească la loc, lăsându-se smulsă de alte şi alte Furii. Când Furia vine cu forța şi presiunea ei, numai o durere atât de mare o poate stăvili. Furia este anihilată şi se scurge uşor în podea, dar în urma ei rămâne Durerea, imensa Durere.

Am spus, Furia este o scurtă nebunie şi nu poate duce la nimic bun. Furia ne anihilează rațiunea şi ne reduce la stadiul de animale. De aceea mă îndoiesc de veridicitatea pasajului din carte în care drogatul de la centru îi povesteşte despre trecutul lui Lilly şi despre cum prietenul ei o vindea pentru dorguri pentru el şi ea, dar mai ales cum a dat-o Dealear-ului şi cincisprezece bărbați au violat-o, au bătut-o şi au umilit-o într-o noapte. Furia se adună în James cu fiecare detaliu, cu fiecare vorbă şi James strânge din dinți. „Furia se aprinde. Se dezlănțuie cu toată puterea să ucid ucid ucid”. Și totuşi nu ucide, nu înjură. Vorbeşte calm şi rațional şi cuvintele lui îl îngenunchează pe drogat. Îi este net superior prin ceea ce spune şi toată lumea înțelege asta. Și-a păstrat calmul, a vorbit coerent şi rațional, a învins Furia care ar fi orbit orice om normal sau mai bine zis a canalizat-o către scopul de a apăra persoana iubită. Cine ar fi putut să facă asta? Din acest motiv mă îndoiesc de veridicitatea acestei întâmplări, dar ca moment din carte este admirabil ilustrată (şi da, trebuie să spun că l-a şi strâns de gât pe drogat, arătându-i că ar putea să îl omoare, dar nu o face).

De curiozitate am căutat interviul pe care i l-a luat Oprah lui Frey după scandal. Ea mi s-a părut ca o persoană care nu ştie nimic de beletristică şi citeşte o carte ca şi când ar citi un ziar. Da, poți să chemi un ziarist care a prezentat ca fiind o ştire nişte fapte despre care ulterior s-a dovedit că erau (parțial) false, şi să-i ceri socoteală în fața publicului, dar nu poți să chemi autorul unui roman (fie el şi jurnal), să-l cerți ca pe un copil şi să-l pui să-şi ceară iertare în fața clasei. E absurd! Desigur, nu e vina ei că s-a comportat astfel, ci contextul a fost de aşa natură: Frey a căzut în capcana veridicității absolute şi, ca să vândă, a spus el singur în emisiunea ei că totul este adevărat, apoi au apărut în presă articole de genul „omul care a prostit-o pe Oprah” şi în definitiv şi Oprah trebuie să vândă, nu?

Părerea mea este că într-o operă literară, subiectivismul este la el acasă, este amprenta proprie a scriitorului, care îi dă operei originalitatea. Este normal ca faptele să fie uşor denaturate, înflorite, completate sau chiar înlocuite. Greşeala a fost când sub influența marketingului toată lumea a căzut în capcana adevărului absolut.

 În orice caz, eu ştiam că Lilly nu are cum să trăiască la sfârşitul cărții: în lumina aurei de veridicitate create, Lilly ar fi fost în plus şi i-ar fi încurcat prezentul lui Frey (care este căsătorit, cu o altă femeie, desigur). Da, este admirabil să iubeşti o prostituată pentru sufletul ei curat, dar numai în cărți (sau în filme). James se jură că Lilly a existat, doar că nu s-a spânzurat, ci şi-a tăiat venele şi nu când el era la închisoare timp de şase luni (pentru că nu fusese închis decât câteva ore), ci în timp ce el îşi rezolva nişte probleme, îşi punea lucrurile în ordine în locurile natale (pfffff). Am rezerve față de veridicitatea multor aspecte care o privesc pe Lilly (asta nu mă deranjează, am mai spus, scriitorul e liber să imagineze o poveste de dragoste, mai ales că se simțea nevoia). Lilly e minunată în carte, dar nu are loc în viața reală, este incomodă şi este în plus. Mai mult, chiar dacă să presupunem că un bărbat ar iubi o prostituată şi ar lua-o de nevastă, cu certitudine nu ar pune la mezat trecutul ei, nu l-ar povesti într-o carte. Pentru toate aceste considerente, am ştiut tot timpul că Lilly o să moară. Era previzibil chiar şi într-un jurnal. Sau mai ales într-un jurnal (cum le aranjează Soarta pe toate :) ).

O mie de fărâme - James Frey

Nevoia de autenticitate trăieşte în noi dintotdeauna şi îşi cere tributul şi azi, ca şi ieri. Romanul ionic a înlăturat barierele impersonalității şi a permis cititorului să visez că ceea ce citeşte nu este ficțiune, ci realitate. Dar cititorul vrea mai mult şi mai mult, vrea jurnale şi garanții că ceea ce citeşte (şi, de ce nu, ceea ce cumpără) este veridic.

Și de aici scandalul care a înconjurat romanul „A million little pieces” şi mai ales pe autorul său, James Frey. Pentru mine un roman e o carte de ficțiune. Da, e un roman ionic şi da, numele naratorului este James Frey, dar eu nu am dedus din asta că tot ce e în carte e real. Un roman chiar inspirat din realitate rămâne un roman şi scriitorul are libertatea lui de a crea ficțiune. Greşeala a fost în altă parte: probabil că editorul pentru a vinde cartea, a prezentat-o şi a promovat-o ca pe un jurnal, iar oamenii l-au întrebat pe Frey dacă e real, iar el a spus că da (şi nu mințea, cartea pleacă de la viața lui). Dar oamenii au mers mai departe şi s-au întrebat şi l-au întrebat Frey dacă TOTUL e real şi cred că acesta a fost momentul în care el nu a putut (şi probabil că nici editorul nu i-a dat voie) să dea înapoi şi să spună: cartea pleacă de la viața mea, dar un roman e un roman şi orice scriitor are dreptul să pună asupra operei amprenta sa de ficțiune. Aşa că a spus da, totul e real şi aici a greşit. A fost o strategie de marketing care a dat greş.

Cartea a ajuns best-seller până când un ziar a dezvăluit într-un articol, cu probe, că cel puțin unele aspecte din carte erau neadevărate. A fost umbra de îndoială care a dărâmat totul. Frey a fost pus la zid şi catalogat drept mincinos. Oprah (care contribuise la celebritatea lui) l-a chemat din nou în platou pentru a-l face mincinos, editorul a oferit banii înapoi pe carte oricărui cititor care s-a considerat „înşelat” să cumpere romanul (şi au fost aproximativ 2000 de oameni care au returnat cartea), iar Frey a căzut în dizgrație.

Eu nu aş fi returnat cartea. Orice scriitor are dreptul la licență poetică. Desigur, şi cititorul are dreptul să ştie adevărul şi aici a fost greşeala: din rațiuni de marketing s-a susținut o veridicitate care nu exista şi nici nu trebuia să existe. Și atunci când povestim prietenilor o întâmplare mai veche există tendința de a distorsiona adevărul, fie din pricina subiectivității noastre inerente, fie din cauza memoriei deficitare mai ales în contextul trecerii timpului, fie chiar din cauza „licenței poetice” a fiecăruia dintre noi, care ne face să romanțăm uneori lucrurile. Cu atât mai mult în cazul unui roman ce redă cu lux de amănunte întâmplări petrecute pe durata a mai mult de un an apare ca evidentă intervenția ficțiunii literare.

Personajul din carte nu place cititorului, care nu empatizează cu el, cel puțin la început. Dependent de droguri şi de alcool, impertinent nesociabil şi pus pe scandal, James pare oricui că nu-şi doreşte vindecarea şi nu o va obține.

Dar ce este dependența? Cred că în definitv cu toții avem nevoie să fim dependenți de ceva. Unii de droguri, alții de alcool, de țigări, alții de religie sau de sport, foarte mai mulți de oameni, unii de putere, alții de subjugare, dar toți avem cel puțin o dependență, avem nevoie să ne agățăm de ceva. Și atunci până unde rămâi în normalitate şi unde intervine patologicul? Există, oare, o limită cantitativă sau una calitativă? Mai precis, putem spune că o dependeță în limite cantitative normale, relativ controlabilă caracterizează orice om, în timp ce orice depăşeşte această limită este o maladie? Sau poate obiectul dependenței face diferența, existând, astfel, o limită calitativă: este normal să fii dependent de oameni sau de sport, este acceptabil să fii dependent de țigări, dar este patologic să fii dependent de droguri. Nu dependența deranjează societatea, ci obiectul ei.

Frey spune că este exclusiv o chestiune de voință: dacă vrei ceva, decizi să îți iei. După aceea vrei iarăşi, şi iarăşi. Dacă vrei prea des, „procesul de decizie scapă de sub control şi devine dependență. Din momentul acela decizia devine greu de luat, dar este tot o decizie. Da sau nu. Să iau sau să nu iau. Să fiu un Dependent de tot căcatul şi să continui să-mi irosesc viața sau să spun nu şi să încerc să mă abțin şi să fiu o Persoană normală. Este o decizie. De fiecare dată. O decizie. Aduni mai multe asemenea decizii şi stabileşti un curs şi stabileşti un mod de viață. Dependent sau om”.

Intunericul si mierea - Giovanni Arpino vs. Parfum de femeie

Cuplul carte-film începe să devină un obișnuit al blogului. Și de ce nu, dacă acest interesant experiment îmi oferă şansa de a vedea şi altă perspectivă asupra lucrurilor. Până la urmă arta nu este despre „ce a vrut să spună autorul”, ci despre ce înţelege şi simte cititorul

Înainte să încep „experimentul”, am citit (după bunul meu obicei) cele câteva rânduri de pe coperta posterioară şi următoarele cuvinte mi-au ridicat un semn de întrebare: „din rivalitatea cu filmul, cartea nu are nimic de pierdut şi nici de câştigat”. Care poate fi rolul acestor cuvinte atât de…neutre într-o zonă dedicată promovării cărţii? Explicaţia mea e simplă: cartea a fost surclasată de film. Eu una mărturisesc că auzisem de celebrul film pentru care Al Pacino a luat Oscarul, dar nu şi de carte. Şi pentru prima dată de când practic experimentul carte-film spun filmul e mai bun decât cartea.

De altfel, cartea nici nu se intitula „Parfum de femeie”, dar după succesul filmelor sub acest titlu, au „adaptat” cartea, probabil pentru a-i creşte vânzările, însă, în opinia mea acest titlu nu i se potriveşte deloc. Cartea a fost intitulată de autorul său „Întunericul şi mierea” („Il buio e il miele”) şi pe bună dreptate, acest titlu fiind mult mai potrivit. Deşi femeia e fizic mult mai prezentă în carte decât în film, conceptual nu are loc în titlu. Rolul Sarei mi se pare minor, e ca un câine pe care îl dai afară de uşă şi intră înapoi pe geam. Ea nu poate fi în final decât tolerată, nu iubită. Chiar mă miră cum o fiinţă atât de mândră acceptă să fie tolerată (şi uneori nici măcar atât!), e drept, de un geniu, dar tot „tolerată” se cheamă. Mă întreb ce este de preferat între a fi tolerată de un zeu şi a fi iubită de un muritor?

Şi această problemă îmi aduce în minte o veche teorie a surorii mele. Problema se naşte din dificultatea de a stabili un echilibru între oameni: e greu ca două persoane să se iubească în egală măsura una pe cealaltă. De cele mai multe ori unul iubeşte mai mult, idolatrizează, unul iubeşte mai puţin, se lasă adorat.

Echilibrul e precar și chiar dacă există la început, e greu de menținut. Inițial din cauza entuziasmului îndrăgostiților, nu poți stabili care iubește mai mult, dar de asta se ocupă timpul și o dată trase liniile clare, reechilibrarea devine imposibilă: cu cât ești iubit mai mult, cu atât iubești mai puțin și viceversa.

Așadar toată chestiunea e de poziționare: nu poți împiedica soarta să-și ceară tributul, dar poți, cel puțin, să alegi de ce parte a baricadei vrei să stai. Vrei să fii mereu îndrăgostit de cel de lângă tine, să simți că e iubirea vieții tale, dar ea să nu îți răspundă cu aceeași iubire sau vrei să fii iubit, idolatrizat de o persoană... minunată, dar fără a-i putea răspunde cu aceleași sentimente? Fiecare își face propria alegere.

 

Despre film...inițial l-am privit cu scepticism pentru că a trădat cartea încă de la început. Și chiar dacă nu îmi placuse cartea...era cartea...era reperul meu...subconștientul meu nu accepta altceva.

Dar filmul a fost interesant și titlul i se potrivește perfect. Fizic, femeia e quasi-absentă în film (femeile sunt numai personaje episodice), dar ideea de femeie, concept personificat prin parfumul ei este ridicată la rang de personaj principal și își merită locul în titlu.

Filmul nu este o ecranizare propriu-zisă a cărții (oricât de subiectivi am fi, propria viziune nu ne poate îndepărta atât de tare de acțiune). Este doar un film care pleacă de la ideea cărții, precum și (înțeleg) de la scenariul filmului Profumo di Donna din 1974. Hmm, oare acesta cum o fi? De văzut! :)

Paradoxurile iubirii – studiu de caz – Virginie Walter (Bel Ami)

De ce oare ne iubim mai mult descendenţii decât ascendenţii? Dacă iubirea ar fi o chestiune de logică, ar trebui să fie tocmai invers. Ascendenţii ne-au dat naştere, ne-au crescut şi ne-au ocrotit atunci când eram vulnerabili şi neputincioşi, ne-au oferit o casă şi tot ce aveam nevoie, toate astea pe lângă dragostea lor mare. Descendenţii, însă, nu oferă mai nimic şi cer totul. Şi culmea, primesc totul, inclusiv dragostea noastră cea mai mare.

Răspunsul teoretic cred că e scris în gene şi ţine de perpetuarea speciei: se naşte un instinct de a-ţi ocroti descendenţii, pentru că puii, în general, sunt mici şi neputincioşi şi dacă nu ar exista instinctul matern, ar fi supuşi pieirii şi o dată cu ei, întreaga specie. La animale, instinctul acesta ţine cam atât cât puiul are nevoie de ajutor. O dată ce devine suficient de puternic cât să se descurce singur, „legătura” se rupe. La oameni, însă, iubirea faţă de descendenţi se întinde dincolo de aceste limite... De ce? Nu e cazul să căutăm logica în asta (şi în iubire în general, asta ştim cu toţii prea bine). E pur şi simplu o chestiune naturală, nu ţine de echilibrul oferit-primit şi răspunsul vine de la mama (mea): o să înţelegi tu de ce atunci când o să ai copii.

Dar, oare, iubirea faţă de descendenţi e cea mai mare şi le surclasează pe toate celelalte iubiri faţă de oameni (nu vreau sa extind aici discuţia la bani şi alte lucruri materiale :P). Îmi amintesc ca atunci când eram mică o întrebam pe mama pe cine iubeşte mai mult, pe mine şi pe sora mea sau pe tata. Răspunsul ei invariabil era că cele două tipuri de iubire nu se pot compara. Deci mama nu spunea că iubeşte pe cineva mai mult (diplomată abordare :P), dar nici că ne iubeşte pe toţi la fel (acesta era răspunsul când o întrebam pe cine iubeşte mai mult dintre mine şi sora mea), ci că cele două tipuri de iubire nu se pot compara, au unităţi de măsură diferite. Aşadar iubirea faţă de descendenţi şi cea faţă de soţ/soţie coexistă, nu se exclud, dar nici nu se pot compara.

Toate aceste „instincte” naturale de a iubi sunt perfect reflectate de principiile devoluţiunii succesorale legale. Dreptul merge mână-n mână cu psihologia umană. Astfel, descendenţii înlătură de la moştenire toate celelalte rude, chiar de acelaşi grad (de exemplu copiii defunctului înlătură ascendenţii privilegiaţi), dar chiar şi de grad mai mic (de exemplu nepoţii defunctului, descendenţi de gradul II, înlătură ascendenţii privilegiaţi – rude de gradul I cu defunctul). Așadar, iubirea între rude se poate compara și întotdeauna câștigătoare va fi iubirea față de descendenți.

Soțul, însă nu înlătură de la moștenire nicio rudă și nici nu este înlăturat de acestea! El vine la moștenire întotdeauna și indiferent cu ce rude (ceea ce diferă este cota sa, care poate fi mai mare, în cazul în care vine la moștenire cu rude mai îndepăratate, respectiv mai mică atunci când vine la moștenire cu descendenții). De ce? Pentru că iubirea față de soț nu se poate compara cu iubirea față de rude, având unităţi de măsură diferite.

Acestea fiind zise, aș vrea să mă opresc asupra cazului lui Virginie Walter (Bel Ami). Aceasta era foarte îndrăgostită de amantul său, Georges Duroy. Până aici nimic neobișnuit. Problema, însă, a apărut atunci când preaiubitul amant a fugit (și ulterior s-a căsătorit) cu fiica ei. Iată, așadar, conflict deschis între dragostea părintească și dragostea-eros. Cine va câștiga? Desigur, primul sentiment care a copleșit-o pe biata Virginie a fost cumplita disperare, care e firesc să se instaleze independent de vreo victorie a uneia dintre cele două iubiri. Astfel că inițial nu reușeam să-mi dau seama, din comportamentul său, cum privea exact această nouă situație. Sinceră să fiu, am nădăjduit (și mi s-a părut plauzibil să fie așa) ca atitudinea lui Georges de a-i seduce fiica să genereze în sufletul ei de mamă o ură nemăsurată față de Georges, care să estompeze și ultima urmă de iubire. Practic, speram ca Virginie să-și dea seama ce fel de om este cel căruia este dispusă să-i ofere atâta iubire, și să nu-l mai poată iubi. Însă era prea târziu pentru asta: ea îl transformase deja pe Georges în dumnezeul ei căreia își dedicase viața. Lipise chipul lui Georges peste chipul lui Iisus și habotnicia sa era acum pusă în slujba iubirii față de amant.

Revelarea sentimentelor ei, s-a făcut, în scena din fața tabloului lui Iisus al lui Karl Marcowitch (în fața altarului amantului său). Contrar așteptărilor mele, disperarea ei nu era generată de faptul că fiica sa a fost sedusă de om rău, ci mai degrabă de trădarea iubitului și de o gelozie cumplită îndreptată împotriva propriei fiice. Încercând să se roage, gândurile sale sunt copleșite de imaginea celor doi amanți singuri într-o cameră. Disperarea ei îi canalizează energia înspre ei, își apucă fiica de păr și o smucește din brațele amantului, apoi o strânge de gât, o strânge de gât, o omoară pe această fiică pe care o urăște pentru că s-a dăruit bărbatului său.

Pentru astfel de situații există, desigur, succesiunea testamentară :P

Bel-Ami - Guy de Maupassant

Încă un experiment carte-film, dar de data aceasta într-o combinaţie inedită: întâi am văzut filmul şi apoi am citit cartea. Şi tocmai când spuneam că nu mai citesc „clasice”, am purtat o discuţie despre „Bel-Ami” cu cineva care citise cartea şi văzuse şi filmul. În experienţa mea anterioară întotdeauna cartea a precedat filmul, iar filmul, oricât de bun ar fi fost (şi au fost filme bune!) nu a reuşit să se ridice la înălţimea cărţii cel puţin pentru următoarele două motive:

(i)                cartea are mult mai multe planuri de acţiune, pe care filmul nu are cum să le reproducă. În film se alege un plan şi acesta este urmărit, cu sacrificarea celorlalte aspecte din carte;

(ii)             când citeşti cartea îţi faci propriul „film”: închipuieşti personajele, locurile până în cele mai mici detalii, astfel încât filmul altuia te va dezamăgi pentru simplul fapt că diferă de al tău.

Aşa că de data aceasta am zis să schimb ordinea, deşi nu aveam aşteptări prea mari. Însă a fost nesperat de... interesant.

Filmul mi-a plăcut (nici nu mă aşteptam la altceva) şi nici nu a putut să-mi dezamagească aşteptările născute de o carte pe care nu o citisem încă. Iar în cazul cărţii, deşi cunoşteam în linii mari acţiunea, mi s-a părut ca un proces de „inginerie inversă” să descopăr personajele care au stat la baza alegerii actorilor. Abia aşteptam să descopăr ceea ce ştiam din film că se va întâmpla. Iar detaliile care difereau de film, mă captivau de fiecare dată (nu le vedeam ca pe o „trădare”, cum mi se întâmpla în cazul devierilor filmului de la carte, ci ca pe o surpriză placută). Însă recunosc că a cunoşte dinainte firul poveştii poate fi un aspect negativ. Faptul că de data aceasta nu mi-a afectat negativ experienţa (poate pentru că era un final care îmi plăcea) este posibil să nu se mai repete în alte cazuri.

 

Au ales bine personajele? Da, da, da! Mai puţin pe Virginie, care în carte era grasă şi încă frumoasă, în timp ce în film e uscăţivă şi trecută. Şi totuşi eu am folosit actriţa din film ca să vizualizez personajul.

Guy de Maupassant ne lasă să simpatizăm cu personajul lui (Georges Duroy), deşi caracteristicile lui nu-l recomandă ca pe un om demn de admiraţie. Că tot vorbeam de „tipul parvenitului” în recenzia la Roşu şi negru – în opinia mea, Duroy se încadrează perfect în această tipologie (spre deosebire de Sorel, care, în viziunea mea e altceva). Pornim în călătorie alături de funcţionarul de la căile ferate, Georges Duroy, muritor de foame, şi ajungem la destinaţie alături de baronul du Roy de Cantel, milionar. Georges vrea să ajungă sus şi asta cu orice preţ: seduce şi părăseşte femei, se căsătoreşte cu văduva prietenului lui, minte, se împrieteneşte cu soţul amantei sale, o răpeşte pe fiica şefului său... ORICE e nevoie ca să ajungă SUS! Şi ca pentru orice parvenit, acest SUS devine din ce în ce mai sus. La început se bucură de cei câţiva ludovici pe care i-i dă Forestier, precum şi de perspectiva unui salariu de 250 de franci, pentru ca mai târziu milionul de franci moştenit de la Vaudrec să nu fie îndestulător şi să-şi dorească mai mult şi mai mult.

Ceea ce-mi pare amuzant este cum amanţii soţiei lui Georges, Vaudrec şi Laroche, vin în casa lui la cină, discută, beau vin şi se împrietenesc aşa cum făcuse şi el cu soţul amantei lui, domnul de Marelle. Mă întreb: oare nu bănuia nimic sau pur şi simplu nu voia să creadă?

Din comportamentul lui Georges reiese că el o iubea pe Madelaine, sau măcar că se simţea foarte atras de ea, că o dorea. Respingerea ei nu face decât să îl determine să o iubească/dorească şi mai tare. De aici gelozia pe Forestier, un bărbat bolnav şi neatrăgător care îl precedase în aşternuturile lui Madelaine, care se bucurase de atingerea şi sărutul ei, care avusese acel trup perfect înainte ca el să îl aibă. Gelozie, obsesie, gelozie chinuitoare şi întrebări repetate: Madelaine trebuia să-i spună ce făcea el? Cum se comporta? Trebuia să-i spuna! Cum o atingea? Ce îi plăcea? Trebuia să ştie, TREBUIA, dar răspunsurile nu făceau decât să îl chinuie şi mai tare. Cu cât afla mai multe despre el, cu atât îl simţea mai aproape, cu atât Forestier era mai prezent în casa lui, în căminul lui. Toate fuseseră ale lui Forestier, care nu mai voia să le părăsească. Şi atunci încerca să îl reducă la nimic, să îl jignească în faţa ei, să îl denigreze astfel încât să nu mai reprezinte nicio ameninţare: un tuberculos, un nimic, un zero... Degeaba! El fusese acolo, în viaţa ei, în patul ei şi nimic nu îl putea scoate de acolo.

Nimic... afară de faptul că ea l-a înşelat. Şi ea nu neagă asta. Nici nu o afirmă, dar nici nu o neagă atunci când el o întreabă direct. Suficient pentru ca el să fie convins că Forestier era înşelat de soţia sa şi că ea nu este femeia cinstită în care pozează.

Dacă mă întrebaţi pe mine, eu zic că argumentul ăsta a funcţionat pentru că a fost precedat de hotărârea lui de a nu se mai implica în relaţia cu Madelaine. Rănit de indiferenţa ei, Georges a decis să nu o mai iubească. Zis şi făcut! Georges a început să-şi canalizeze energia şi interesul în alte direcţii (şi anume relaţia cu Clotilde, cucerirea lui Virginie şi, desigur, cum să facă mai mulţi bani), să-şi petreacă tot mai puţin timp acasă şi în acest puţin timp să-şi tachineze soţia cu infidelitatea ei faţă de Forestier (fapt care, din reacţiile ei, se vede că o deranja).

De ce nu şi-a pus Georges problema dacă nu este şi el înşelat (ştiind că există precedent)? Cred că a fost doar o chestiune de timing. Şi-a pus problema, dar la început era prea îndrăgostit să o creadă, iar mai apoi a luat decizia să n-o mai iubească pe Madelaine, aşa că nu-i mai păsa. Aveau relaţia pe care ea şi-o dorise încă de la început: independenţă totală.

Da, cred că poţi să te îndrăgosteşti de cineva şi poţi să decizi să nu-l mai iubeşti, în mod voluntar, controlat şi independent de hazard. Este pur şi simplu o chestiune de voinţă de care suntem cu toţii în stare dacă ne dorim suficient de mult. Un exerciţiu de încercat acasă, dacă nu ar avea implicaţii atât de adânci...

Aş mai nota la Georges că situaţia lui seamănă până la identitate cu bancul despre culmea fidelităţii: să schimbi două neveste cu aceeaşi amantă. :)

Pe Madelaine, însă, nu o înţeleg. Înţeleg că vrea să aibă puterea, să schimbe clasa politică după bunul ei plac, să poată controla deciziile politice din spatele unui ziar (şi al unui bărbat care să semneze articolele), dar de ce trebuia să se căsătorească cu el pentru asta nu înţeleg. Dacă Vaudrec o iubeşte şi ea îl iubeşte pe el (sau cel puţin este dispusă să fie a lui), el nu este căsătorit, are bani şi un statut, nu înţeleg de ce nu s-a căsătorit cu el şi nu cu Forestier? Cu banii lui Vaudrec ar fi găsit un voluntar să-i semneze articolele scrise de ea şi să se bucure din umbră de puterea mult-râvnită.

Gluma - Kundera (2)

 (...şi urmarea)

Kundera crede în Dumnezeu, mă întrebam? Din cărţile citite anterior îmi amintesc o singură ipostază a unui dumnezeu concret, obiect de cult – dumnezeul lui Alice, luat, de altfel, în derâdere de Kundera, care îl numeşte „dumnezeul neîmpreunării”. Dar nu despre asta e vorba, nu un astfel de dumnezeu caut eu la Kundera. Ceea ce caut am găsit într-un fel de forţă supranaturală şi atotputernică ce uneşte toate destinele aparent răsfirate şi independente, într-o ţesătură uriaşă în care fiecare om este un fir de aţă fără de care întreaga ţesătură s-ar deşira. Dumnezeu este forţa care controlează totul, care face ca întâmplări aparent disparate să se întrepătrundă şi să interrelaţioneze atunci când te aştepti mai puţin. Acesta este Dumnezeu pe care l-am găsit la Kundera.

Şi, deodată, în Gluma apare Kostka - omul lui Dumnezeu pe care Kundera nu-l mai ridiculizează. Ba dimpotrivă, văd în Kostka un fel de voce a raţiunii care face o introspecţie în viaţa lui Ludvik pentru a-i releva greşelile care îi îngreunează acestuia spiritul şi îi împiedică eliberarea şi, deci, fericirea. Kostka, omul Lui Dumnezeu, face o analiză atât de plină de bunătate şi totuşi atât de obiectivă a psihologiei lui Ludvik, încât nu mai am cum să mă îndoiesc de credinţa lui Kundera.

Un alt aspecte existent la Kundera, dar pe care nu l-am conştientizat până când nu mi-ai atras atenţia tu, este că iubirea adevărată nu se consumă niciodată explicit la Kundera. Sexul ilustrat e doar carnal, întotdeauna expresie a frustrării, a altor sentimente şi instincte, în timp ce consumarea iubirii adevărate nu este nici măcar sugerată. Iubirea există, acest lucru nu poate fi negat, dar ea nu se consumă. Atunci când Kundera ni-i aduce în faţă goi, oamenii sunt dezbrăcaţi nu doar de haine, ci şi de iubire, sunt nişte animale.

Şi poate pe moment, ca cititor aş putea avea dezamăgirea unei poveşti de iubire cu happy end, dar ca şi observator obiectiv, nu pot decât să-l aplaud iar pe Kundera din două motive: (i) este convingerea mea profundă că iubirea adevărată nu se consumă spre savoarea nimănui, ci în intimitatea cea mai intimă, şi, în plus, (ii) găsesc că finalurile fericite sunt serbede şi cu semnificaţii de scurtă durată.

Şi cu asta am terminat recenzia fără să vorbesc câtuşi de puţin despre glumă. O să v-o las pe voi s-o descoperiţi. Ea se regăseşte peste tot prin carte, de la gluma care îl pierde pe Ludvik, la comicul de situaţie care transformă sinuciderea Helenei într-o comedie şi până la întorsăturile soartei care, uneori, pare că îşi bate joc de oameni târându-i într-o glumă de dimensiuni fatidice.