Despre filosofie? Nu! Despre oameni. Care greşesc, care râd, care iartă, care se îndrăgostesc. Vechea poveste, alte măşti, aceeaşi piesă, alte voci, aceeaşi gamă...
Până când el uită să mai spună "Te iubesc!" şi ea uită să-l mai creadă, până când el uită să o ia de mână şi ea uită să-l mai sărute la plecare, până când el uită să mai vorbească şi ea uită să mai tacă, până când el uită să se-ntoarcă acasă şi ea uită să-l mai ierte, până când el uită să o mai respecte şi ea uită să-l mai înţeleagă.
Până când el uită că e EA şi ea uită că e EL şi fiecare îşi caută o altă cărare uşurat de povara atâtor certuri şi reproşuri.
Până când nu îşi găsesc perechea la care visau.
Până când fiecare se îneacă de singurătate căutându-l pe celălalt în fiecare relaţie.
Până când îşi dau seama că se vreau înapoi şi visează că totul va fi ca la început.
Până când află că nimic nu mai poate fi ca la început, că nimic nu va şterge atingerile altcuiva şi nici lacrimile care au curs, că după despărţire nu au învăţat cum să fie altfel şi nici nu au uitat nimic din ce şi-au spus la plecare.
Până când trecutul vine ca o avalanşă ce îi îngroapă pe amândoi.
Până când moartea ne va despărţi...

Lovemarks - Kevin Roberts

Urăsc marketingul! Dar sunt iremediabil îndrăgostită de el şi nu pot să mă abţin să îl iubesc atât de mult! Urăsc marketingul pentru că vinde iluzii, pentru că exploatează sensibilităţi în scopuri comerciale, pentru că te face să crezi în promisiuni ceea ce nu poate oferi. Dar îl iubesc pentru că funcţionează minunat în felul lui de-a îmbina economia cu psihologia consumatorului, cu respectarea (la limită) a legii şi cu dragostea. After all, despre asta e vorba. Prin cartea lui, Kevin Roberts mi-a deschis ochii asupra a ceea ce am simţit de mult, dar nu am ştiut să-i spun pe nume: "raţiunea duce la concluzii, emoţiile duc la acţiune". Dacă reuşeşti să înţelegi emoţiile consumatorului, să-i stimulezi nostalgiile şi să-i prevezi aspiraţiile, el nu doar că va cumpăra acum acel produs care corespunde sentimentelor sale, ci îl va căuta mereu şi mereu, fără să încerce să-şi explice de ce îl iubeşte atât. "Loialitate dincolo de raţiune" - acesta e scopul oricărui marketer. Dacă alegi un produs pentru calitatea lui sau pentru preţ, apariţia unui concurent mai bun sau mai ieftin te va deturna ca şi client. Dacă alegi un produs pentru că îl iubeşti, pentru că fără să-ţi dai seama de ce, el e mai aproape de inima ta, nicio schimbare a pieţei nu te va determina să-l schimbi! Asta e diferenţa între brand şi lovemark: alegi un brand pentru că e de calitate, pentru că a corespuns unei nevoi ale tale la un moment dat, pentru că..., dar nu iubeşti un lovemark pentru că..., ci îl iubeşti pur şi simplu, dincolo de orice explicaţii logice. Dragostea e mai presus de raţiune.

"Te iubesc! Te-am iubit de la început, neîntrerupt, te iubesc şi acum şi te voi iubi şi mâine şi poimâine şi răspoimâine, nu ştiu până când, dar ştiu că te voi iubi mai mult după ce vei fi plecat. Te iubesc când dormi la perete, te iubesc când te trezeşti cu ochii blânzi care caută o îmbrăţişare. Te iubesc când joci tenis. Te iubesc când conduci. Te iubesc când tragi din ţigară. Te iubesc când glumeşti şi faci totul să pară simplu. Te iubesc când înoţi şi când te arunci în apă. Te iubesc când bei Cola, deşi ştii că nu ai voie. Te iubesc când mă iei de mână ca să traversăm strada. Te iubesc când mă baţi la biliard. Te iubesc când ştii întotdeauna drumul. Te iubesc când te lauzi cu mine. Te iubesc când mă iubeşti…

…dar nu mai putem fi împreună…"

Oamenii si egalitatea lor precară

Sunt oameni care scriu istorie, oameni care schimbă lumea şi oameni care eşuează. Toţi cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri, toţi născuţi la fel, toţi egali şi totuşi la sfârşit, când se trage linie, unii au cucerit lumea, iar pe alţii lumea i-a pierdut. Ce face diferenţa?

Munca, efortul investit? Cunosc oameni care au muncit zile, nopţi, luni, ani, au muncit din greu şi la sfârşit au pierdut în faţa unui handsfree rudimentar al cărui fir ieşea din ureche, dar nu a fost nimeni acolo să îl vadă.

Determinarea, ambiţia nemăsurată? Ăsta e motorul care te împinge să cucereşti lumea? Nu ştiu, dar ştiu că e izvorul celor mai mari frustrări atunci când mijloacele sunt inferioare aspiraţiilor, atunci când dai din mâini, când lupţi, când te sforţezi din toate încheieturile şi nu reuşeşti să te mişti măcar un pas. Şi ambiţia mai e izvor nesecat de invidii si parvenire. Nimic nu-i satură pe oamenii ăştia care din ce au, vor tot mai mult. Prinşi la ananghie se dezic de tot, renunţă la tot, promit orice, doar ca să reuşească şi după ce se văd cu sacii în căruţă uită de ceea ce au promis şi vor tot mai mult. Drumul până în vârf calcă pe cadavre?

Şansa? Asta e scuza celor care au eşuat. "Dacă eram şi eu acolo, făceam şi eu ce-a făcut ăla". Dar n-ai fost pentru că n-ai fost în stare să ajungi acolo. Şi în plus Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă, norocul singur nu va reuşi nicicând să te ridice din noroi direct pe culme.

Si atunci spuneţi-mi voi, ce face diferenţa? De ce unii poartă coroane, iar alţii şterg pantofii? De ce unii dau ordine şi alţii execută? De ce unii umilesc, iar alţii sunt umiliţi? De ce unii sunt în cărţi, iar alţii nici în viaţă?

Avem targeturi diferite? Mult timp am trăit cu ideea că suma darurilor providenţiale este constantă şi se socoteşte abia la sfârşit, când, pentru fiecare om în parte se compensează cele bune cu cele rele, iar rezultatul e unul fix, invariabil pentru toţi. Viziune social(ist)ă şi echitabilă. Râvnita egalitate absolută. Şi totuşi Biblia ne spune altceva. Da, toţi suntem fiii Lui Dumnezeu, pe toţi ne iubeşte deopotrivă, dar nu toţi primim 10 talanţi. Unii primim 5, iar alţii doar unul, important e ca la sfârşit să-i înmulţim pe ăia primiţi (mulţi sau puţini), cât de mult se poate. Evaluarea finală nu e una absolută. Cei mult dăruiţi să se ferească, fiindcă din tot ce aduc se va scădea ce au primit (sau se va împărţi la ce au primit, ca să fim riguros exacţi). Oare?

Vreau să fiu supervizor!

Eu m-am născut să fiu observator. Privesc lumea, dar reacţionez puțin și slab, iar când o fac, oamenii îmi spun că o fac cu răutate. Așa că mă mulțumesc să simt. Privesc și simt. Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o observ cum se desfășoară în fața mea cu meschinăriile ei subversive şi cu mărinimiile ei imprevizibile. O privesc şi nu încetez să mă mir cum această maşinărie greoaie şi alambicată căreia nu i-aş fi dat nicio şansă, funcţionează. Iar imaginea ei colosală mă face să tresalt.

Ca o vâltoare gigantică lumea se învârte hrănindu-se cu vieţi, cu energiile oamenilor care se aruncă în ea însetaţi de nevoia de trăire, de senzaţii, de palpabil. Mie mi-e frică să sar. O să rămân aici pe margine şi o să privesc. Acolo nu e locul meu şi ce caută ei, setea mea n-o s-o stingă nicicum.

Şi echitatea. Fiecăruia să i se măsoare cu aceeaşi măsură cu care preţuieşte el. Ex aequo din plăcinta uriaşă a bucuriilor lumii. Mie mi s-a dat un cuţit al echităţii să tai această plăcintă după meritul fiecăruia. Fără să schimb nimic, doar să trasez liniile a ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, linii imaginare, care nu preţuiesc nimic, care nu valorează mai mult decât dreptatea, adică nimic.

Şi limitele. Convenţionalismul. Ponderarea exceselor. Toate astea ar fi trebuit să fie ale mele. Fără să trăiesc, fără să gust anghinarea acestei lumi, fără să mă tem, fără să mă bucur, fără să iubesc, fără să mă conştientizez, fără să aleg, fără să părtinesc, doar să supraveghez, să observ, să corectez pe ici, pe colo, şi să notez în catastif. Iar la sfârşit să fiu supervizor peste o altă lume sau să nu mai fiu nimic, neant, non-eu ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu va fi. Vreau să mă eterizez înainte de-a începe să scriu cu unghiile de la mâna stângă. Când va fi prea târziu...

Dublu limbaj - W. Golding

Viitorul. Cu toţii vrem răspunsuri, vrem să ştim dinainte şi le căutăm cu disperare în semne închipuite. Dacă plouă, e semn că nu trebuie să ies din casă, dacă m-am împiedicat o să-mi meargă rău, ne căutăm ursitul în cafea şi ne dăm cu banul soarta. Dumnezeu nu e un imens papagal roşu, spunea Kirkegaard. N-o să visăm numerele la loto într-o noapte senină de vară şi n-o să coboare Deus ex machina să ne arate calea.

Dacă vrem răspunsuri trebuie să ştim să punem întrebarea. Oracolul din Delphi stă să se prăbuşească, răspunsurile sale nu-i mai umplu vistieriile pentru că oamenii nu mai ştiu cum să pună întrebări. Zeul nu mai răspunde. Întrebările omeneşti primesc răspunsuri omeneşti: cu o reţea informativă bine pusă la punct, la curent cu actualitatea politică din lume, Marele Preot al lui Apollo ştie ce răspunsuri să ticluiască la întrebările romanilor, stăpânilor.

Am citit cartea asta într-o perioadă în care căutam cu disperare răspunsuri. Pythia dezorientată caută răspunsuri, ea grăitoarea de adevăr, bâjbâie calea. Pe cine să întrebe? Să întrebe Oracolul? Să se întrebe pe sine?

Dublu limbaj este o carte despre oameni şi nevoia lor de a crede, nevoie atât de acută încât falsifică zeul, îi falsifică răspunsurile pentru ca el să existe şi doar atât. Zeul trebuie să existe chiar cu preţul suprimării sale, a glasului său. Paradoxal, dar Marele Preot crede în zeu şi de aceea nu poate să lase răspunsurile la voia lui, sub riscul ca oamenii să nu mai creadă.

Dublu limbaj e o carte despre îndoială şi credinţă, despre miracole şi plăsmuiri, o lume de incertitudine în care singurul punct de sprijin se află în interiorul fiecăruia. În fiecare dintre noi e o părticică de Dumnezeu. Oamenilor le este greu să creadă asta pur şi simplu şi au nevoie "să Te pipăi şi să urlu: Este!".

Am căutat răspunsuri şi o să le caut în continuare, pe bâjbâite, la lumina ignoranţei, în zaţul de cafea, în vise, în palmă. Şi totuşi răspunsurile sunt în noi, trebuie doar să ştim să punem întrebarea...

Pythia s-a născut o fată oarecare, Arieka. Şi n-a încetat să fie o fată oarecare. Arieka ştie că fetiţele sunt fericite, dar nu-şi dau seama de aceasta până când nu cresc şi află că fetele nu au voie să fie fericite. Grecii au închipuit amazoanele: femei puternice, independente, războinice, care doar îi folosesc pe bărbaţi, fără a-i accepta în lumea lor. Bărbaţii visau la ele, le închinau versuri, le-au transformat în legendă, în vreme ce femeile lor nu aveau dreptul să stea alături de ei pe scaun, să vorbească neîntrebate sau să meargă la şcoală.

Operaţiunea Valkyrie

Operaţiunea Valkyrie sau jocul de-a viaţa şi de-a moartea. Războiul e o maşinărie uriaşă de înghiţit vieţi pentru satisfacerea unor orgolii meschine. Coboară-l pe general în tranşee, du-l pe cel care a declarat război în linia întâi să simtă gustul morţii şi să definească atunci patriotismul în numele căruia trimite la măcel mii de suflete nevinovate. În timp ce Colonelul Stauffenberg trecea cu maşina spre "Bârlogul lupului" (cartierul general al lui Hitler) am văzut în tranşee soldaţi care aşteptau cu arma aţintită, ca să elimine la timp orice potenţială ameninţare, iar înăuntru superiorii lor râdeau la un pahar în jurul mesei. Toţi erau oameni şi totuşi, în aceeaşi clipă unii, ciocnind pahare, îi trimiteau pe alţii la moarte. Cât e de lungă distanţa din tranşee până în salonul oficialităţilor? Ce dă măsura dreptului de a decide viaţa sau moartea altora? Puterea.

Puterea e o iluzie, e un castel din cărţi de joc! După ce au pus în mişcare armata de rezervă şi au ocupat principalele puncte de control politic, iniţiatorii operaţiunii Valkyria au avut pentru câteva ore, puterea în mână, i-au simţit gustul, iar de partea cealaltă a bariadei, Goebbels şi-a pus sub limbă capsula cu otravă: se crease un dezechilibru, iar puterea urma să treacă de o parte ori de alta a baricadei. Sunt sigură că şi Hitler s-a temut: dacă cel care conducea armata de rezervă nu i-ar fi recunoscut vocea, nu i-ar fi ascultat ordinul, el ar fi mers în faţa plutonului de execuţie, iar nu iniţiatorii loviturii de stat.

Şi atunci ce dă măsura puterii? Forţa fizică, respectul celorlalţi, puterea unui jurământ, teama unei constrângeri, ce anume? Ca să ilustreze jocul periculos de-a puterea şi moartea, Caligula s-a suit pe balustrada îngustă a unui balcon şi a mers pe ea până la capăt: ar fi putut să cadă în orice moment, la fel cum în orice moment al vieţii sale de sub mantia unui slujitor ar fi putut ieşi un cuţit care să-i curme viaţa.

Jocul de-a puterea înseamnă să trăieşti pe muchie de cuţit tocmai pentru faptul că puterea e o iluzie. Puterea nu este un atribut intrinsec al unui om anume, ci este dată de un complex de împrejurări şi de factori aflat într-un echilibru precar ce se poate răsturna oricând. Şi atunci e chiar atât de mare distanţa de la tron la eşafod?

Oamenii sunt esenţialmente răi: dă-i oricăruia puterea şi-l vei transforma într-un dictator paranoic. De unde vine teama că cei din jurul tău îţi vor capul? Din faptul că te cunoşti pe tine, ştii că eşti rău, trădător, oportunist, invidios, meschin şi începi să te temi de ceilalţi tocmai pentru că ştii ce ai face tu în locul lor. Tu, având puterea în mâini, ai ştii să distingi binele de rău? Liberul arbitru nu va înclina niciodată balanţa în favoarea binelui atunci când e îmbătat de putere. Nu s-a născut încă omul care să facă asta, iar dacă s-a născut, el nu-şi doreşte puterea şi nu o va avea. Se spune că acel cardinal care şi-a exprimat dorinţa de a fi Papă nu va fi ales în această poziţie.

Drumul spre eşafod. Eşti încă viu sau ai murit deja atunci când te îndrepţi spre plutonul de execuţie? Sentimentul acesta al unei morţi iminente îţi îngreunează paşii, îţi taie răsuflarea: te duci spre moarte. Singur. Pe picioarele tale. Niciun element surpriză, moartea te priveşte în ochi! Predă arma, dă-ţi gradele jos, "Armaţi! Foc!".

Nouă luni îi despart pe trădătorii lui Hitler de laurii victoriei. Nouă luni şi în loc de gloanţe în piept, ar fi primit distincţii şi onoruri. Graniţa dintre viaţă şi moarte în timp de război e redusă la grosimea unui fir de păr. Războiul se joacă la mesele oficialităţilor, în timp ce oamenii mor aleatoriu, din ambele tabere. Aliaţii câştigă războiul, dar în Italia ei nu ştiu asta încă şi mor executaţi de ai lor pentru trădare, fiindcă au pierdut o bătălie şi nu au rămas să fie măcelăriţi (în Adio, arme!). Am câştigat, am câştigat! Cine a câştigat când fiul tău e mort pe front, când soţul tău nu va mai merge niciodată, când tatăl tău zace pe patul unui spital necunoscut? Cine a câştigat?!

Utopia

Acum ceva vreme am vrut să scriu o carte: Dictatura mea. Am schiţat-o în minte zile la rând, am stabilit nişte principii, nişte reguli generale, dar nu am pus-o niciodată pe hârtie. De fapt am ştiut de la bun început că nu o voi scrie deloc, dar am lăsat gândurile să mă bântuie zile în şir, ca un fel de protest la ceea ce vedeam în jurul meu. Thomas Morus, însă, a scris proiectul lui de organizare socială pentru ca astăzi să-l citesc şi eu în timp ce stau întinsă pe plajă şi nisipul se adună în cotorul cărţii. Utopia e într-adevăr o utopie şi chiar dacă ar deveni realitate, nu este tocmai ce mi-aş imagina eu ca fiind cetatea perfectă, dar acest lucru este explicabil, pentru că soluţiile propuse de el veneau în întâmpinarea problemelor sociale existente la acel moment (sec. XV-XVI), care sunt doar parţial încă actuale (de aici diferenţa de viziune).

Apreciez ideea de a limita numărul de locuitori. Şi Dictatura mea urma să se facă începând cu un grup restrâns, care să crească ulterior, fără a depăşi numărul de oameni ce pot fi controlaţi (şi nu în sens negativ, anume manipulaţi, ci care să înţeleagă şi să respecte ordinea instituită, iar altfel să poată fi în mod eficient constrânşi la aceasta). Dar nu prea văd un mod echitabil în care să se poată face acest lucru. Morus alege varianta ca un număr de oameni ce constituie surplusul să plece şi să întemeieze o cetate în afara Utopiei. Ce practic şi senin! Dar cum poţi să smulgi aşa, deodată, un om din mijlocul comunităţii în care s-a născut şi a crescut şi să-l trimiţi cu zâmbetul pe buze în altă parte (adică să-l dai afară!)? Această măsură în mod cert ar da naştere la nemulţumiri şi revolte în rândul populaţiei. Aici în mod categoric acord un plus României noastre care, aşa prost organizată cum e ea, interzice exilul.

În al doilea rând remarc tendinţa de egalizare şi seminţele doctrinei marxiste: totul în comun! Dar egalitatea între oameni nu există ab initio şi nu o poţi institui prin reguli. Chiar şi Morus pare să uzeze de principiul primus inter pares: toţi egali, dar principele stă în capul mesei, primeşte primul mâncarea şi să fie din cea mai bună, apoi ceilalţi conducători şi familiile lor, apoi bătrânii, tinerii căsătoriţi ce mai rămâne, iar de copiii peste 5 ani şi până la vârsta căsătoriei, nu mai vorbesc: ei servesc la masă ori "stau în picioare, mâncând în tăcere ce le dăruiesc mesenii; pentru ei nu este prevăzut niciun alt moment ca să ia masa separat". Poate că nu e ideal nici cum fac românii cultul copilului, dar această atitudine a utopienilor mi se pare dăunătoare pentru societate, întrucât copiii trebuie crescuţi în mod corespunzător pentru a ajunge oameni puternici, apţi de muncă (asta lăsând sentimentalismele gen „puiul mamei” şi privind strict din punct de vedere al unei bune organizări sociale). Dar sentimentalismul este de esenţa omului şi asta n-o putem neglija atunci când facem o lege, când impunem o regulă. Mă surprinde uşurinţa cu care se decretează trecerea copiilor din familiile numeroase în cele cu mai puţini copii, ca nişte saci de grâu dintr-un hambar în altul. Din acest punct de vedere utopienii nu prea seamănă oamenilor, ci mai degrabă houyhnhnm-ilor lui Swift din Călătoriile lui Gulliver. Or dacă vrem să creionăm o formă de organizare socială pentru oameni, trebuie să-i tratăm aşa cum sunt, iar nu să ni-i închipuim a fi altfel. Şi cred că aici e principala deficienţă a sistemului lui Morus: nu ar funcţiona pentru oameni deoarece utopienii nu sunt oameni, ci un fel de roboţi hiperraţionali.

Cu titlu de amuzament aş menţiona faptul că în Utopia nu există avocaţi (de bară, pentru că cei de business încă nu se făcuseră necesari sau poate se chemau sfetnici pe vremea aia), întrucât legile sunt bine făcute şi judecătorii drepţi, iar această meserie… ingrată nu-şi are locul (asta în condiţiile în care Morus a fost de profesie avocat). Critic pe această cale inflaţia de legi din zilele noastre care funcţionează pe principiul „Decât puţin şi bun, mai bine mult şi prost”. Morus observă judicios (că doar era din branşă) necesitatea unor legi clare, puţine, la îndemâna şi pe înţelesul tuturor. Şi tot el se pare că a găsit soluţia unei justiţii… juste: „să le încredinţezi sceptrul justiţiei unora pe care niciun interes sau favor nu-i poate îndepărta de la adevăr”. Fezabil în RO au ba?

Mă mai distrez cu faptul că bărbaţii au voie să-şi pedepsească soţiile, pe care şi le aleg după o întrevedere în costumul lui Adam şi al Evei, pentru că, vorb’aia: când îţi cumperi un animal îl cercetezi în amănunt să n-aibă vreo tară, iar când îţi iei nevastă pentru toată viaţa, s-o iei pe încredere?! Iar adulterul se pedepseşte cu sclavie, însă dacă făptaşul este iertat (reabilitat?) şi ulterior recidivează, e condamnat la moarte. O sancţiune prea dură care poate avea efecte perverse (ar spune Cioclei), dar în rest apreciez politica penală adoptată de utopieni: infractorii sunt transformaţi în sclavi. Nu sunt de acord cu pedeapsa capitală (care intervine pentru infracţiuni grave), dar la ei pleacă de la premisa unui sistem judiciar infailibil (în care eu nu cred!), deci ar avea un oarecare temei.

Aş mai avea multe de comentat. Unele aspecte vor face obiectul unui post separat, altele, deşi extrem de importante când vorbim de forma de organizare perfectă (religia, războiul, alegerea conducătorilor etc.) le păstrez pentru mine.

Dumnezeu vrea proceduri?

Dumnezeu vrea proceduri? Dumnezeu vrea formalism excesiv? Trebuie să te închini întâi la icoana din dreapta, apoi la cea din stânga, strămutarea se judecă în camera de consiliu… ba în şedinţă publică, agheasma mare se ia pe nemâncate şi înainte de anafură, conflictul de competenţă se judecă fără citarea părţilor… ba cu citarea părţilor, în biserică femeile stau în spate şi bărbaţii în faţă, regulatorul de competenţă pronunţat de Înalta Curte nu e supus niciunei căi de atac, femeile nu au voie să intre în altar, hotărârea se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Şi apoi intervine o modificare legislativă şi femeile au voie să intre în altar. Ca să dea cu aspiratorul, iar încheierea prin care instanţa respinge cererea de revocare a arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Poate am ceva pe suflet, pe conştiinţă, care nu mă lasă să dorm noaptea şi să stau liniştită ziua. Pentru aceasta doctrina a creat instituţia spovedaniei, bazându-se pe un text de Lege care spunea “Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” şi „câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. Şi atunci dacă eu cu lacrimi în ochi recunosc şi regret în sinea mea ce am făcut şi promit să încerc să nu mai fac niciodată, acest act este nul absolut pentru vicii de formă şi drept urmare nu poate produce niciun fel de efecte. Pentru a da eficacitate manifestării de voinţă trebuie să mergi în faţa funcţionarului competent, care va aplica procedura corespunzătoare.
Dar dacă funcţionarul competent refuză să îndeplinească actul solicitat? În calitate de avocat ai dreptul să-ţi selectezi clienţii şi cauzele, în calitate de judecător nu ai dreptul să refuzi să judeci, dar în calitate de preot ce drepturi ai în această privinţă? Cu siguranţă ai voie să refuzi îndeplinirea unui act pe motive de legalitate (de exemplu nu poţi căsători două persoane de acelaşi sex), dar pe motive de oportunitate (de exemplu dacă tu ştii cu certitudine că ţi se cere să oficiezi o căsătorie din interes, ai voie să refuzi?)?
„Are voie să refuze” răsună vocea de la capătul celălalt al firului, tocmai din dealul Mitropoliei. „Şi nu-i comparaţi pe preoţi cu funcţionarii publici!”. Bine, nu-i mai compar cu funcţionarii publici, îi compar cu medicii („doctori de suflete”). Vine omul în stare critică la spital, treci peste proceduri şi îl bagi direct în sala de operaţie sau stai să-i iei datele, să îl treci în registrele nr. 1, 2, 3 şi 4, să-l întrebi cum a ajuns în halul acela, iar dacă îţi spune că s-a aruncat de la balcon îi spui că pe sinucigaşi nu îi tratăm? Poate omul care vine azi să se spovedească şi tu îl refuzi pentru că există o rânduială ce trebuie respectată, mâine va claca şi se va sinucide. Cine e responsabil pentru asta?Nu vreau să reformez nimic, nu sunt Martin Luther 2. Vreau doar să spun că eu cred că Dumnezeu nu vrea proceduri, vrea oameni, nu vrea forme, vrea fond şi dacă tot m-am pierdut iar în termeni juridici, mai cred că Biblia este „un instrument viu”, iar regulile impuse acolo trebuie interpretate dinamic, în concordanţă cu evoluţia societăţii pentru că nu sunt reguli de lemn şi nu privesc omul abstract, ci omul zilelor noastre şi pentru ca el să le respecte trebuie adaptate timpurilor lui, altfel cad în desuetudine. Dar poate că şi Dumnezeu s-a plictisit de toţi oamenii ăştia ca mine care îşi dau cu părerea despre ce vrea El.

Astăzi sunt supărată pe statul român

De-a lungul copilăriei mele care constat că e pe cale să se sfârşească, am nutrit o simpatie inexplicabilă pentru statul român (mai puţin atunci când aveam vreo 5-6 ani şi mă întrebam cine are voie să producă bani? Statul. Păi atunci de ce nu face mai mulţi, ca să aibă toată lumea şi să nu mai existe oameni săraci? Se pare că statul m-a ascultat, a produs bani în neştire şi a generat o ditamai inflaţia de care tragem şi azi, şi mâine şi poimâine, până la sfârşitul zilelor noastre şi ale copiilor copiilor noştri. Ce-nseamnă să asculţi de un copil de 5 ani!) care, cu braţele lui mari şi iubitoare are grijă de noi toţi. Şi această simpatie era dublată de un la fel de inexplicabil sentiment de patriotism (care n-a murit, dar nici bine nu-i este), fapt ce dădea naştere unei mici înverşunări ale mele în apărarea sfintelor instituţii ale statului românesc.
Astăzi însă simt că m-am maturizat: plătesc taxe şi impozite, impozite şi taxe, dări, biruri şi tributuri şi urăsc de moarte instituţiile şi autorităţile publice cu birocraţia lor diabolică, voracitatea de neoprit şi lipsa drumurilor asfaltate. Ce să mai, sunt un om mare! Astăzi ştiu că braţele statului nu sunt lungi ca să ne cuprindă pe toţi, ci ca să ajungă în buzunarele tuturor contribuabililor, să ia de acolo ultimii leuţi şi să-i îndese în gentuţele Louis Vuitton şi maşinuţele cu 4 cerculeţe ale înalţilor şi prea măriţilor demnitari, care cu truda frunţii lor ne reprezintă interesele prin Hawaii, Coasta de Azur şi pe unde se mai duc ei în interes de serviciu. Astăzi sunt supărată pe statul român, acest haiduc pe dos al zilelor noastre, care ia de la săraci şi dă la bogaţi, că şi ei sunt oameni şi să aibă şi ei săracii cu ce să scoată capul în lume. Astăzi vreau să reziliez contractul social cu statul român pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor sale faţă de mine, muritorul de rând care mă scormonesc în buzunare după ultimul leuţ ca să plătesc birurile.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor…

Milk

De obicei când te uiţi la un film sau citeşti o carte, te laşi manipulat de scenarist/autor în a simpatiza cu un personaj sau altul. Cu privire la acest film, pentru prima dată a fost altfel, aproape că am ţinut cu Anita Bryant, militanta înverşunată împotriva homosexualităţii. Şi asta nu pentru că aş avea eu ceva contra lor, ci pentru că în acest film (şi poate în general, dar nu ştiu asta) au fost mult prea evidenţi, au ţinut să se afişeze, să facă frondă cu înclinaţiile lor sexuale. Poate este explicabilă într-un fel această atitudine, în sensul că i-a obosit clandestinitatea şi faptul că au fost forţaţi să se ascundă, să se nege pe sine pentru a nu se expune oprobriului public, iar deodată au explodat, au simţit nevoia să-şi strige în gura mare sentimentele cu scopul de a câştiga teren în faţa unei societăţi conservatoare care îi sufoca. E greu să fii minoritar, e drept, dar fiind o chestiune de natură sexuală, mi se pare că ţine de intimitate şi trebuie să o păstrezi acolo dacă te respecţi pe tine şi dacă vrei ca şi alţii să-ţi respecte viaţa privată. Nu să te ascunzi, nu să te negi, doar să nu te afişezi ostentativ cum mi se pare că au făcut cei din film şi cum fac şi în realitate cu mascaradele de la paradele gay. Adică, ok, eşti homosexual, nicio problemă, dar altceva nu poţi să promovezi, decât sexualitate (şi aia inversă), depravare, promiscuitate? Mi se pare că şi Milk (de altfel serios, omul candidează la alegerile locale) dă o conotaţie sexuală în relaţiile cu orice bărbat (e ca şi când un heterosexual nu ar putea să aibă o conversaţie cu o persoană de sex opus fără să-i facă ochi dulci, ceea ce ar duce la o segregare a societăţii. Poate de asta sunt bărbaţii cei mai înverşunaţi împotriva homosexualilor, şi anume pentru că se simt ameninţaţi în relaţiile directe cu ei, îşi simt spatele… descoperit, în timp ce femeile dau dovadă de mai multă toleranţă pentru că nu se simt în pericol), plus de asta îşi deschid un magazin şi se sărută pasional chiar la intrare. Dacă luăm o carte de bune maniere cred că o să găsim acolo faptul că e nepoliticos să te săruţi în public şi, dincolo de politeţuri, e până la urmă o chestie ce ţine de intimitate, nu o afişezi cu ostentaţie, să-i scârbeşti pe cei din jur sau… să le faci poftă, cine ştie. Bottom line, într-un magazin la intrarea căruia două persoane (homo sau heterosexuale) mai au puţin şi fac sex, nu intră atât de mulţi oameni cât într-un magazin în faţa căruia nu se întâmplă asta.
Dar cel mai tare şi mai tare m-a deranjat atitudinea lor faţă de femeia care vine să-i ajute în campanie, care e şi ea lesbiană, deci de-a lor. Chiar atâta aversiune să le fi stârnit femeile?? Şi chiar şi aşa, mi se pare cel puţin nepotrivit să te plângi de discriminare şi de lipsa drepturilor faţă de restul societăţii şi să aplici acelaşi tratament în interiorul comunităţii tale. E demagogie!
One more thing şi plec acasă: cred că am mai spus că eu sunt o persoană tolerantă. Îmi menţin afirmaţia, dar cu privire la homosexualitate aş avea ceva amendamente. Se tot militează la nivel înalt pentru dreptul oamenilor de a-şi alinia sexualitatea somatică la cea psihologică (adică operaţie de schimbare de sex), dar eu mă întreb, n-ar fi mai simplu să procedăm taman invers, adică s-o punem în acord pe cea psihologică cu cea somatică? Probabil că vorbesc în necunoştinţă de cauză şi habar nu am prin ce trec bieţii homosexuali, care sunt de fapt bărbaţi/femei prinşi în trupuri de femei/bărbaţi şi singura scăpare este să-şi schimbe aceste corpuri mincinoase, dar părerea mea rămâne că homosexualitatea nu este o eroare a naturii, ci fix o problemă socială. Problema e a la tete, pas la-bas!
P.S. Băieţi, staţi liniştiţi în ce priveşte a doua imagine (de mai sus)! Nu cred că lungimea unui deget poate schimba faptul că vă plac sânii mari şi pielea fină. Ceea ce am citit eu cu ceva vreme în urmă este că un inelar mai lung denotă o mai mare agresivitate, dar mi se pare barbar să pui semnul egalităţii între agresivitate şi masculinitate. Cu siguranţă sunt alte trăsături care vă definesc mult mai bine!

Articolul 100 – articol aniversar

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu un articol aniversar (apreciez că am ales să nu). Articolul cu numărul 100, articol de tranziţie, cu cicluri care se încheie şi sunt inevitabil înlocuite de altele, cu pasiuni vechi care se sting mocnit şi cu altele care nasc nebănuit, cu nostalgii inutile stigmatizate public, cu cea mai indisciplinată sesiune ever, cu mine care nu ştiu de unde vin, încotro o apuc şi ce vreau de la viaţă, cu volumul de poezii ascuns sub tratatul de procedură civilă, cu Bucureştiul văzut de la etajul 8 într-o noapte de aproape vară plină de miros de vacanţă care nu mai vine o dată şi nu va mai veni niciodată, cu vise măreţe şi dezamăgiri pe măsură, peste toate planând veşnica mea indecizie congenitală, cu speranţe aproape absurde uneori (vreau, nu vreau, cred ca after all sunt incurabil optimistă) aşa e articolul meu aniversar cu numărul 100.

La final

În fiecare zi te trezeşti în acelaşi pat, iei acelaşi autobuz, treci pe lângă aceleaşi blocuri şi te opreşti la aceeaşi clădire. Le ştii pe de rost pe toate, sunt o rutină enervantă de care abia aştepţi să treci, iar până atunci nu ştii cum să o fentezi vorbind la telefon în autobuz tot drumul, citind o carte pe sub bancă la curs, oprind ceasul când sună de dimineaţă: „Azi n-am chef să mă duc la facultate!”. Şi deodată, într-o săptămână ca oricare alta, cineva se trezeşte să spună „Băi, astăzi a fost ultimul curs de PIDO!” şi atunci îţi dai seama că ai intrat pe ultima sută de metri, iar rutina aia bătătorită de 4 ani parcă nu-ţi mai ajunge, parcă nu te mai saturi de ea. Clădirea aia e tot acolo şi va fi mereu, but you are running out of time, tu eşti acela care va pleca, acela care nu va mai fi parte din tot. Şi ţi-e dor deja de ceea ce încă mai ai şi abia acum începi să înţelegi că rutina aia era viaţa ta, o viaţă care se apropie de finiş pentru a începe o altă cursă. Şi lacrimile astea nu încetează să curgă.
Şi oamenii. Cum să explici de ce te înţelegi mai bine cu X sau de ce Z nu te suportă? Când ai intrat prima dată în amfiteatru erau doar nişte feţe. Acum au nume şi numere de telefon şi ID-uri de mess şi zile de naştere şi amintiri cu tine. Şi sunt prietenii tăi. Unii. De ce nu sunt toţi? Tu ai vrea să fie toţi, ţie îţi sunt toţi dragi, că sunt colegii tăi, dar vezi, undeva ai greşit pentru că unii te plac, alţii nu, unii te salută, alţii te ignoră şi cu toate astea ai vrea să-i strângi pe toţi în braţe pentru că nu-i vei mai vedea în fiecare zi ca până acum. Poate nu-i vei mai vedea deloc. 4 ani ai strigat nepăsător „Ne vedem mâine!” grăbit să nu pierzi autobuzul pentru că ştiai că-i vei vedea şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine şi în fiecare zi, dar azi ce le vei spune?

Vrei să-ţi fii ţie suficient? Prea târziu pentru că totul e o parte din tine, trebuie să rupi din tine ca să pleci, iar să mai rămâi, nu poţi. Şi ce dacă unul nu-ţi răspunde la salut, şi ce dacă un prof ţi-a uitat numele, şi ce dacă te-ai înroşit în faţa întregului amfiteatru, şi ce dacă lui îi place de ea şi nu de tine, şi ce dacă ai alunecat pe scările din faţa facultăţii în ziua aia ploioasă, şi ce dacă ai picat la examenul ăla, şi ce dacă ea nu a ieşit la un suc cu tine? Acum totul e parte din tine şi nu vrei să laşi nimic în urmă, nu vrei să pleci. Dar timpul trece şi mâine cineva îţi va spune că e ultimul seminar de procedură civilă şi tu o să râzi, iar în suflet o să plângi. Încotro alergi şi pe cine mai poţi conta?

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? – Mario Vargas Llosa

Mi-era dor de stilul firesc, natural al lui Llosa. Eu sunt un cititor prietenos, îmi „ecranizez” chiar şi cele mai insipide scene, dar cărţile lui Llosa nu necesită nici cel mai mic efort în acest sens întrucât par a fi fost scrise în imagini, nu în cuvinte, se transpun singure în imagini.
Această carte a fost scrisă în 1986 şi am primit-o la premiu în clasa a IV-a, adică în 1996, când probabil că nu costa prea mult (pe vremea aia ne dădeau la premiu cele mai ieftine cărţi pe care le găseau, dar cel puţin ni le dădeau, nu veneam cu ele de acasă. Acum probabil că trebuie să dai bani şi ca să-ţi tipărească diploma) şi am descoperit-o abia acum.
Înainte să o încep, am făcut greşeala să citesc o mică prezentare a cărţii pe site-ul unei edituri care o vinde acum 40 lei noi, unde se spunea că povestea se desfăşoară în jurul anchetei morţii lui Palomino Molero şi al obsesiei amoroase a locotenentului Silva pentru nevasta dolofană a unui pescar, ambele rămânând în coadă de peşte (apropo de pescar), drept pentru care am citit cartea cu teama că nu voi afla cine l-a ucis pe bietul băiat (adică puteam trăi cu eşecul erotico-sentimental al locotenentului, dar să nu se dezlege misterul crimei, asta mi se părea peste poate).
Din fericire misterul s-a dezlegat, oarecum (tot nu sunt convinsă dacă fata colonelului suferea de o boală psihică sau tatăl său o abuza sexual), dar cea mai interesantă şi amuzantă parte mi se pare atitudinea opiniei publice, care, de când e descoperită crima şi chiar şi după ce este elucidată, nu încetează să se căineze că totul va fi muşamalizat de către „bibanii cei mari”, că „asasinii îs ştabi şi peştii ăi mari îi înghit pe îi mici”, că de fapt bietul colonel e doar o victimă colaterală (eu mă întreb, colonelul nu era şi el unul dintre ştabi? A căzut un cap mare, ce mai vreţi?!), că în spatele afacerii se află contrabanda, spionajul sau chiar mâna Ecuadorului şi toate astea condimentate cu picanterii sexuale (că pe fată înainte să o omoare sigur au şi violat-o. În grup. Ori că totul ar avea nişte „dedesubturi scabroase, chestii între poponari”). Ce să mai, oamenii vor acţiune, afaceri dubioase şi în plus le place la nebunie să se victimizeze.Nu pot să nu apreciez, însă, ce anchetator bun s-a dovedit a fi locotenentul Silva (păcat că nu s-a dovedit la fel de iscusit şi în confruntarea cu dolofana lui multrâvnită) precum şi faptul că, la fel ca şi povestea lui Pantaleon, totul s-a terminat cu detaşarea celor doi care au rezolvat misterul crimei (şi care se aşteptau la o promovare) undeva departe de căldură şi de civilizaţie, să le fie învăţătură de minte altădată când vor mai fi curioşi.

Povestea târfelor mele triste – G. G. Marquez

Cât de fericit poate să fie un bărbat care a avut peste 500 de femei (de când a început să le ţină socoteala şi până când a obosit să o mai facă), dar care nu a iubit niciodată? Povestea, de fapt, nu este a târfelor, ci a tristeţii lui de care nu şi-a dat seama până la împlinirea vârstei de 90 de ani, când toată iubirea neconsumată în mii de acte sexuale la întâmplare s-a adunat într-o dragoste fără sex (nu pentru că nu mai putea, causticilor care v-aţi gândit la asta, ci pentru că pur şi simplu a înţeles plăcerea unei astfel de iubiri).
Nevoia de a-şi revărsa iubirea asupra unei femei s-a acumulat de-a lungul anilor până când a devenit atât de apăsătoare încât a confundat-o cu apropierea morţii. Şi instinctul de supravieţuire l-a ajutat s-o inventeze pe Delgadina, să sculpteze un suflet de femeie în trupul feciorelnic al prostituatei care voia să i se vândă pentru 3 pesos.
Şi acea noapte a însemnat pentru el începutul unei noi vieţi la 90 de ani, a unei noi lumi în care ea era mai reală atunci când el o visa umblând prin casă sau pregătind micul dejun decât atunci când dormea goală, în carne şi oase, asudând sub atingerea lui în patul de la bordel.
Cadoul sarcastic al colegilor de redacţie (cum să-i dăruieşti unui om care împlineşte 90 de ani un motan bătrân?!) funcţionează ca un barometru al stărilor lui: iubeşte singurătatea, îşi face propriile reguli, pare să moară, apoi se arată vesel şi plin de viaţă, pentru ca mai târziu să fugă, refugiindu-se în curtea bordelului încuiat pentru vizitatori.Şi mai e cineva în casă. E credincioasa Damiana, servitoarea îndrăgostită în secret de stăpânul său, care se lasă pătrunsă în mod necuviincios, în tăcere, nemişcată şi umilită. În convenţionalitatea mea exagerată am crezut pentru o clipă că ea va fi cadoul pe care şi l-a dorit şi pe care-l va primi pentru a 90-a aniversare, că ea va fi fecioara care-i va arăta că iubirea a fost chiar sub nasul lui în tot acest timp. Dar el îşi dorea o adolescentă fecioară…

Regele Carol I al Romaniei - Paul Lindenberg

Cred că întotdeauna am fost uşor antiregalistă sau mai bine zis antidinastică şi nu m-am ferit să-mi afişez convingerile. Dacă stau bine să analizez, totuşi, niciodată nu am spus nimic rău despre Carol I sau despre Ferdinand (în afară de faptul că mi s-a părut cel puţin ciudat ca primul să fie ales în cei dintâi 10 mari români – adică noi, românii, nu am avut nici măcar 10 oameni suficient de mari şi a fost nevoie să importăm din Germania?).

Nu ştiu dacă mi-am schimbat neaparat convingerile, dar cu siguranţă că de acum, după ce am citit cartea lui Paul Lindenberg, Carol I nu va înceta să reprezinte pentru mine un om extraordinar şi nu mai puţin un român adevărat.
Nu-mi dau seama dacă noi, românii, suntem foarte prost organizatori, administratori în general sau foarte nepricepuţi în a ne alege conducătorii, pentru că debandada asta numită democraţie care există azi în România a existat mai tot timpul, chiar dacă uneori nu s-a numit astfel. Principiul general care a guvernat straturile conducătoare a fost de inspiraţie franceză: „După mine potopul!”, mecanismul de aplicare a cunoscut consecvenţa şi precizia germană, iar rezultatul a fost unul românesc – sărăcie lucie pentru omul de rând. Cam asta a găsit Carol în 1866 când a venit în România. Poate că într-adevăr, oferta românilor a fost o şansă pentru el de a domni, căci în Prusia/Germania nu ar fi avut nicio şansă la tron, dar în niciun caz nu se poate spune că i s-a oferit pe tavă un os de ros. Dimpotrivă! Mulţi oameni în locul lui şi-ar fi luat picioarele la spinare şi ar fi plecat (chiar şi tatăl lui l-a încurajat să facă asta), oricât de puşi pe fapte mari ar fi fost, când ar fi văzut că n-ai cu cine, dom`le, n-ai cu cine: ţara înglodată de datorii, vistieriile goale în urma pestei fanariote, demnitarii obişnuiţi să confunde bugetul ţării cu fondul propriu de cheltuieli, armata la pământ, opoziţia cu gura mare, iar marile puteri ale Europei cu ciomagul în mână. Guvernează dacă poţi!
Carol n-a venit cu fiţe de occident: a stat într-o casă modestă, a renunţat la jumătate din personalul afectat lui, ba a şi plătit salariile armatei din propriile venituri (primite de la statul român, dar erau ale lui, putea să facă orice altceva cu ele, iar el a ales să susţină armata, deşi nu era de datoria lui!), iar mai târziu a refuzat coroana din aur în favoarea uneia făcută din oţelul tunurilor turceşti capturate în Războiul de independenţă. Şi din haosul pe care l-a găsit, a reuşit să încropească o ţară independentă şi funcţională. Într-adevăr, poate n-ar fi reuşit să facă asta fără oameni precum Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu şi alţii, dar nici ei nu ar fi reuşit fără el.
Cartea e prea înţesată de istorie ca să fie un roman şi romanţată peste măsură pentru a nu fi, însă fără doar şi poate este extrem de subiectivă. Nici nu avea cum să nu fie, având în vedere că autorul i-a fost foarte apropiat lui Carol I. Dar dincolo de evocarea părtinitoare, faptele vorbesc de la sine.
Într-un singur episod, ultimul de altfel din viaţa lui, Carol I a arătat că este totuşi german (sau poate doar om de cuvânt) şi anume atunci când s-a pus problema intrării în război a României de partea Antantei. Carol I a refuzat, motivând că încheiase un acord secret cu Tripla Alianţă şi a cerut ca România să lupte de partea Imperiului German (cine n-ar fi făcut-o în locul lui?). Şi situaţia a fost tranşată surprinzător: Deus ex machina şi Carol moare fără să-şi fi călcat cuvântul dat, fără să-şi fi trădat ţara (niciuna dintre ele). Probabil că oamenii mari reuşesc să moară atunci când vor.
Nu ştiu câţi ar fi ales ţara adoptivă în detrimentul ţării natale, nu ştiu câţi ar fi ales România în defavoarea Germaniei, dar Ferdinand a făcut-o. Şi cât de cumplit trebuie să fi fost când Puterile Centrale au invadat România (şi opţiunea sa, pentru care îşi călcase pe inimă doar pentru că aşa au dorit românii, părea să fi fost un dezastru), când ştia că luptă împotriva celor care l-au crescut, când familia sa l-a renegat! El este regele României Mari!Aceşti doi oameni au făcut multe pentru România, deci cum aş putea eu să fiu antiregalistă? But then again, a fost Carol II care-mi confirmă convingerile antidinastice: chiar nu pot să cred că alegerea pe criteriul de primogenitură funcţionează cum trebuie! Nu poţi să fii rege doar pentru că aşa te-ai născut, dincolo de orice calităţi sau defecte, dincolo de toate tâmpeniile pe care le faci şi fără să şi demonstrezi că meriţi. Nu mi se pare corect, atâta tot!

Caligraful lui Voltaire – Pablo de Santis

Foarte drăguţă această carte în care acţiunea se petrece înspre sfârşitul vieţii lui Voltaire şi care alătură complicate maşinării, care pot trece uşor drept oameni, şi caligrafi migăloşi care nici nu vor să audă de tipare.
Caligrafie – arta de a scrie frumos. De a scrie frumos mai înainte de a scrie bine, de a pune forma înaintea şi peste conţinut. Călugării caligrafi care scriau Biblia nu aveau voie să facă nicio greşeală, niciun tremur al mâinii nu trebuia să perturbe literele sfinte, altfel pagina trebuia refăcută de la primul rând, iarăşi şi iarăşi până când era perfect, până când omul devenea maşinărie. Şi poate tocmai dorinţa de perfecţiune a caligrafilor le-a adus moartea încet, dar sigur, o dată cu primul tipar care a înlocuit rând pe rând toţi scribii, lăsând în urmă o meserie care nu mai există şi post mortem a fost glorificată şi transformată în artă (pentru că în vremea de apogeu a caligrafiei, aceştia erau fie călugări, fie slujbaşi, nicidecum artişti ori oameni de seamă).
Şi ce te faci când meseria ta nu mai are preţ, când societatea îţi dă cu piciorul pentru că nu mai e nevoie de tine? Încep să cred tot mai mult că inadaptaţii (pentru că nu pot sau pentru că nu vor) în cele din urmă vor fi împinşi către margine ca un mărăcine, ca un corp străin pe care pielea îl scoate la suprafaţă. Ştiaţi că fontul Baskerville, care seamănă cu scrisul de mână, a fost creat pentru tipar de către John Baskervill, care înainte fusese caligraf şi nu a vrut să arunce cu totul vechiul meşteşug?
În timp ce citeam cartea am văzut un documentar despre Biblia diavolului, care de fapt nu e a diavolului, doar că pe undeva pe la mijlocul cărţii are o ilustraţie cu diavolul alături de cetatea Ierusalimului, simbolizând dualitatea bine-rău, liberul arbitru etc. (pe principiul ce a vrut să spună autorul). E o carte impresionantă, de dimensiuni foarte mari (are în jur de 300 de pagini şi 75 de kg) despre care, în urma unor complexe analize grafoscopice, s-a stabilit că a fost scrisă de un singur om, călugărul Hermann inclusus. Legenda spune că ar fi fost vorba despre un călugăr condamnat pentru o faptă reprobabilă, dar în documentar au înclinat spre ideea că de fapt „inclusus” înseamnă ascuns, retras, iar călugărul şi-a autoimpus izolarea în chilia sa până la sfârşitul vieţii, timp în care a scris şi ilustrat această carte (aproximativ 20-30 de ani).
P.S. Caut şi eu o ceasornicărie. Mai există vreun ceasornicar prin Bucureşti, a supravieţuit modernităţii într-un colţ de dugheană?

Hurmuz Aznavorian – Excelenţa legii

Aş vrea să spun „nasc şi-n România oameni”, dar Hurmuz Aznavorian nu s-a născut în România, nu s-a născut din părinţi români, însă a fost român şi a simţit româneşte cum puţini oameni sunt în stare.
A fost un avocat foarte bun. Dar avocaţi foarte buni s-au mai găsit, se găsesc încă şi astăzi şi sunt convinsă că şi viitorul va aduce încă mulţi avocaţi foarte buni. A avut o pregătire juridică notabilă, dublată de talent oratoric şi de o inteligenţă ascuţită. A tranşat probleme juridice în articole bine fundamentate – cu unele sunt de acord, cu altele nu, fiecare are dreptul la o opinie şi poate asta dă frumuseţe dreptului.
Ceea ce mi se pare, însă, remarcabil este că Hurmuz Aznavorian a ştiut să fie OM, în cel mai înalt sens al acestui cuvânt. Sunt mulţi avocaţi ce câştigă procese grele, dar câţi o fac fără bani, doar din profundă convingere în dreptatea celui pe care îl apără? Sunt mulţi oameni care critică legile „strâmbe”, dar câţi au curajul să le critice în faţa unui regim autoritar, doar pentru a proteja principiile fundamentale ale dreptului? Sunt mulţi politicieni care ajung în Parlament, dar câţi îşi păstrează corectitudinea şi verticalitatea? Sunt mulţi români care-şi declamă iubirea de ţară, dar câţi s-ar înrola de bunăvoie ca să lupte pentru România? Hurmuz Aznavorian a făcut toate astea şi încă multe peste.
Mă macină un gând care mi-a încolţit când am citit „Adam şi Eva” a lui Rebreanu. Într-unul dintre avataruri, El este un înflăcărat susţinător al valorilor democratice în plină monarhie absolutistă, punându-şi astfel în pericol viaţa, şi are o discuţie contradictorie pe această temă cu un preot, perfect integrat în forma de guvernământ existentă în acel moment. Are loc Revoluţia franceză, care proclamă sus şi tare valori pe care El le-a susţinut şi apărat toată viaţa, iar dezordinea creată îl poartă către un eşafod pe care urma să fie executată Ea. El o recunoaşte dintr-un trecut de dincolo de vremuri şi-i sare în apărare, astfel încât revoluţionarii răzbunători îi execută pe amândoi. Înainte să moară, însă, îl recunoaşte printre fervenţii susţinători ai lozincii „Liberte, egalite, fraternite, ou la mort”, deci printre călăii săi, pe preotul ce-l slujise cu atâta devotament şi convingere (oare?) pe rege.
Morala: oamenii adevăraţi ajung să moară pentru o idee, pentru un ideal, în timp ce oportuniştii huzuresc graţie făţărniciei. De aceea Hurmuz Aznavorian a fost trimis la canal şi a murit în închisoare, necunoscându-i-se mormântul, în timp oameni de nimic, oameni care se întorc după cum bate vântul, uitând de principii şi de verticalitate au ocupat, ocupă şi vor ocupa funcţii dintre cele mai înalte, sfidând cu averi nemăsurate acest popor nefericit.Pledoaria lui împotriva excluderii abuzive din Barou aproape m-a făcut să-i strig nevinovăţia, dar în faţa cui? Se lupta cu morile de vânt şi toată dreptatea din lume, toate argumentele posibile erau neputincioase în faţa unui sistem al oportuniştilor care şi-ar fi vândut şi mama pentru „un loc în faţă”.

Despre pomeni si parastase

Un profesor universitar organizează un examen. Unii spun că subiectele sunt foarte grele (studenţii), alţii spun că sunt foarte uşoare (profesorul şi alte somităţi în domeniu), eu nu mă pot pronunţa, dar cert este că rezultatul a fost că aproximativ 70-80% dintre studenţi au picat examenul. Pe principiul „N-ai restanţă, n-ai prestanţă!”, ce mare tragedie?! Parcă ar fi primii restanţieri din lume? Eh, aşa ar sta lucrurile în mod normal, dar în cazul de faţă studenţii noştri sunt anul IV şi mai au fix câteva săptămâni până la licenţă şi o singură a doua şansă – sesiunea de restanţe. Evident că toate festivităţile de absolvire au stat sub sabia lui Damocles, evident că toate chifteluţele mâncate la petrecerea de absolvire le-au stat în gât (asta e vina celor care au organizat cele două evenimente de absolvire înainte ca studenţii să absolve!), evident că numai la învăţat pentru licenţă nu le stătea gândul bieţilor studenţi, care nu ştiau dacă o să apuce să dea examenul la timp sau nu, evident că profesorul nu avea nicio vină că ei nu s-au pregătit corespunzător şi evident că ei nu aveau nicio vină că profesorul a dat nişte subiecte imposibile. În mijlocul tuturor acestor evidenţe se naşte un miniscandal soldat cu faptul că decanul şi alte persoane cu greutate îl „sfătuiesc” pe domnul profesor să remedieze această situaţie şi să reabilitez un întreg an de studenţi eminenţi (n-or fi fost ei chiar toţi eminenţi, dar având în vedere că vorbim de un procent de 80% dintre studenţii care au ajuns în anul IV la o facultate cu oarecare pretenţii, justificate sau nu, prezum eu, de la mine putere, că nu erau nici nişte imbecili, deci că subiectele au fost totuşi destul de delicate). Şi iarăşi e evident că profesorului nu i-a picat bine: probabil a fost indignat de „recomandările” primite, probabil s-a simţit umilit de ingerinţele altora în treaba lui, poate s-a văzut neputincios în a face faţă solicitărilor sau poate i s-a făcut milă de bieţii restanţieri, cert este că în restanţe s-au dat subiecte deja „circulate” printre studenţi şi problema s-a rezolvat pentru anul respectiv.
„Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta” bietul student, domnul profesor a venit cu o inovaţie pentru următoarea generaţie: prezenţa 100% la curs oferă dreptul de a nu mai veni la examen şi de a primi un sfânt 5 cu ocazia trecerii în catalog a notelor obţinute în restanţă. Cu alte cuvinte chifteluţele se vor mânca tot în calitate de ne-absolvenţi, dar cel puţin cu certitudinea că micul 5 nu va întârzia să apară în catalog şi să salveze poporul muncitor.
Milă sau răzbunare din partea profesorului? Adică gestul este făcut din dorinţa de a-i ajuta pe studenţi sau simţindu-se umilit de faptul că nu a putut să-şi ţină examenul după bunul plac, profesorul a decis să-i umilească şi el pe studenţi, cu acordul lor, bineînţeles, şi să vadă până unde merge pomanageala la respectabila facultate? Părerile au fost împărţite şi, pe lângă amfiteatrele umplute peste noapte, n-au întârziat să apară şi proteste vehemente („că cum, că ce-nseamnă asta, dom’le, cine ne crede profesorul ăsta pe noi?”).

Eu, în calitate de penitus extranei ce nu sunt, stau şi mă întreb: dar dacă în loc de 5, profesorul le promitea nota 10, mai comenta cineva că asta-i umilinţă? Părerea mea e că tot pomană se chema, doar că atunci nu ezita nici unul să accepte oferta şi nu mai răsărea nicio voce care să protesteze faţă de un asemenea tratament umilitor. Şi atunci, ce anume face diferenţa între pomană şi o ofertă de nerefuzat?! 5 puncte la notă (deşi cred că nici la 8 n-ar fi comentat vreunul). Deci, ce anume vă umileşte, dragi studenţi: că cineva se oferă să vă miluiască pentru actul de prezenţă cu o notă de trecere sau că prezenţa voastră pasivă la curs e estimată doar la nota 5?

Horoscop

Hai să vedem ce e la televizor sâmbătă după-amiaza la ora 16! Pe B1 Urania (cea cu astrologia) tocmai terminase cu Leul şi-mi zic „Să văd ce-mi urseşte mie dacă tot am nimerit chiar la fix!”. Întrebarea este, predicţiile ei sunt pe următorii 10 ani sau pentru o singură săptămână?? Pentru că dacă tot ce a spus ea se împlineşte săptămâna care vine, atunci trebuie să-mi pun straiele de sărbătoare, căci tocmai ce va să vină săptămâna cea mai plină, cea mai fructuoasă şi cea mai spectaculoasă a vieţii mele, după cum urmează: o să mă despart sau o să mă căsătoresc; o să închei un contract sau o să desfiinţez un contract, în fine ideea e că elementele de sfârşit şi cele de început se înghesuie în aceste 7 zile; apoi o să fiu promovată, toată lumea o să se dea la o parte şi dintr-un biet funcţionăraş o să ajung mare şef, o să plec de acasă executant şi o să mă întorc director printr-o spectaculoasă turnură de situaţie; o să am probleme cu copiii (care copii? ai cui?) şi în dragoste (parcă spunea că mă căsătoresc?!); apoi o să pun capăt problemelor cu banii (asta-mi place cel mai mult) renunţând la ceva, la o parte ce ţine de trecut; şi peste toate acestea planează un soi de acalmie, o stare de binişor, de călduţ, de confortabil sau de nu prea rău, merge şi-aşa, de nici prea-prea, nici foarte-foarte (parcă tocmai fusesem promovată: unde-i şampania, unde-s artificiile??).

Aşadar dacă vi se pare că vă confruntaţi cu un deficit de trăire personală, că în viaţa voastră nu se întâmplă nimic, ascultaţi-o pe Urania şi nici nu o să se întâmple nimic, dar cel puţin aşa o să vi se pară!